Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) – IV/ de Matei Vișniec

A fi

Pentru a se întîlni cu verbul a fi s-a strecurat ea sub pielea mea. N-ar fi trebuit să o las, să-i permit să plonjeze atît de brutal în acest ocean profund care este pielea mea. Dar am văzut-o fragilă și, dumnezeule, atît de lipsită de apărare… Și pentru că părea total lipsită de apărare i-am permis să-și ofere corpul meu drept loc de întîlnire cu verbul a fi. Verb pe care ea, ființarea, voia cu orice preț să-l întîlnească.

Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la bun început de acest lucru. I-am spus: ascultă, verbul a fi este de o inconsistență extrem de jenantă, reprezintă oarecum ideea însăși de volatilitate, ai să vezi, va scrie sunt direct pe buzele tale și va dispărea fără să-ți adreseze vreun alt cuvînt. Nu vei avea timp să-i pui nici o întrebare, nici măcar să-i auzi vocea, să-i întrevezi silueta fragilă… Nu vei vedea decît umbra unei brize, vei simți doar parfumul unei respirații efemere…

Dar pentru ea toate aceste argumente nu aveau nici o rațiune de a fi. Ea voia să efleureze verbul a fi, să guste senzația de a fi acolo unde i se indicase adresa vrebului a fi, adică sub pielea mea și în sufletul meu.

Așa i-am deschis eu larg sufletul și i-am întredeschis pielea pentru ca ea să mi se strecoare dedesubt ca să nu-și rateze întîlnirea cu verbul a fi. Nici eu și nici ea nu știam că urma să fie o călătorie fără întoarcere. Iar de atunci ea a rămas prizoniera corpului meu. Sau mai bine zis eu sunt prizonierul prezenței sale sub pielea mea. Sau și mai bine spus, amîndoi suntem prizonierii întîlnirii noastre ratate cu verbul a fi care ne locuiește pe toți dar într-o manieră mult prea frugală, mult prea vagă și atît de incompletă… El este vecinul nostru cel mai îndepărtat și în același timp cel mai carnal. Ca și cum n-ar avea timpi ca să stea de vorbă personal cu noi, pentru că el nu cunoaște noțiunea de timp… Cum el trăiește înafara timpului ne dă tot timpul doar întîlniri de o secundă. Atît cît să ne spună ființați?

Deși, uneori, devine mai logoreic:

“Mulțumesc că sunteți atît de răbdători cu mine, atît de încrezători în ființa mea… S-ar putea să vă pară bizar, dar a fi cu voi, a fi fiind, reprezintă pentru mine, ființarea, singura mea dovadă că exist.”

Mîncătorul de cuvinte

În mod sistematic îmi înghit cuvintele.

N-am ce face, nu mă pot controla, atît de mult îmi plac cuvintele încît le mănînc. De fapt, nu-mi vine să le las să-mi iasă pe gură. Cînd un cuvînt (care se naște de fapt întîi în creierul meu) ajunge, după un lung voiaj inițiatic, pe limba mea și trebuie să-l pronunț – altfel spus să-l expulzez din ființa mea prin intermediul gurii – ceva se blochează în mine…

Da, sunt prea gurmand și îmi iubesc cuvintele ca un nebun. Nu le pot lăsa să călătorească înafara mea. Le iubesc atît de mult savoarea, prospețimea, suculența, gustul persistent de nu știu ce, misterul de fabricație, aspectul lor provocator… Toate acestea îmi excită enorm papilele gustative și atunci îmi înghit cuvintele care ar trebui de fapt să mă poarte spre lume… Da, le ronțăi, le sug, le devor… Și rămîn astfel baricadat în lumea mea.

Mă hrănesc, da, cu cuvintele care cresc în creierul meu. Trăiesc într-un fel de autarhie totală. Creierul meu este grădina mea de legume, ferma mea cuvîntătoare, pepiniera mea de silabe, clocitoarea mea de cuvinte rare, fabrica mea de perle verbale… Creierul meu mai este abatorul pe unde trec cuvintele înainte de a fi tocate și înrolate în fraze coerente.

Creierul meu este deasemenea bucătăria mea… Iar eu sunt bucătar de cuvinte, de cuvinte pre-preparate, numai bune de scos pe gură. Nimeni nu știe să pregătească mai bine decît mine cuvinte dulci. De aceea mă și invit întotdeauna pe mine însumi la propria mea masă.

– Vreți să încercați o cremă de cuvinte, domnule Vișniec ? Sau o supă cu găluște verbale? Sau o tocăniță cu cuvinte de despărțire?

Cuvîntul viață… Pe ăsta îl mănînc așa cum e, crud. Îmi este imposibil să spun eu sunt… Nu, o astfel de propoziție, atît de îndelung filtrată, e făcută să rămînă veșnic în mine, în gura mea, deliciu suprem, bucățica după care îți lingi buzele, specialitate culinară care se cere degustată la infinit…

Îmi plac însă și cuvintele înăbușite, gătite sub presiune… precum introspecție… sau psihanaliză… sau interiorizare…

Ah, cuvintele… Nu găsești niciodată două la fel, care să presupună același mod de preparare… Sunt cîteva pe care le marinez multă vreme înainte de a le servi… Așteptare… Persuasiune… Stăpînire de sine…

Astăzi la prînz mi-am pregătit un platou de antreuri de cuvinte, foarte proaspete… Cele mai proaspete cuvinte din viața unei ființe umane sunt de fapt primele sale cuvinte: mama, tata, nani, apa, papa, moșu, miau, cuțu, lupul, nu pune mîna, nu e voie, frige…

Pentru seară îmi voi pregăti un platou de cuvinte tandre, fierte în zeama lor, cu condimente exotice… gentilețe, curtoazie, reverență, flirt…

Undeva în creierul meu am și o grădină unde cultiv cuvinte rare… cornonulă, ghermea, lipoblast, neptunism, autogir, defectoscop, fazitron, stereotaxie… Dar am și o rezervă de cuvinte amare și de cuvinte dulci, de cuvinte siropoase și de cuvinte nesărate…

Și apoi mai cultiv cuvinte-trufanda… Iubire, sărut, mîngîiere…

“Te iubesc”. Iată o altă combinație din aceeași categorie cu “eu sunt”. Niciodată n-am să o las să-mi iasă pe gură. Cum să mă separ de ceva absolut esențial? Astfel de cuvinte sunt ca picăturile miraculoase rămase pe fundul unui alambic după zeci de operațiuni de decantare… Niciodată, dar niciodată, nu-i voi spune unei femei “te iubesc” pentru că ar fi peste puterile mele, pentru că de fapt această conjugare sunt eu însumi… Cînd îmi ajunge pe limbă mă simt cuprins de un fel de febrilitate, corpul meu devine vorace, stomacul meu se agită ca o gaură neagră… și atunci îl înghit pe “te iubesc” într-o singură fracțiune de secundă…

Demonstrație. Priviți, e simplu… Concentrați-vă și gîndiți-vă la omul pe care îl iubiți, la fraza esențială pe care vreți să i-o spuneți, pregătiți-o în creierul dumneavoastră, lăsați-o să coboare pînă în gură… și în momentul cînd vrea să iasă și să-și ia zborul spre destinatar… înghițiți-o ca și cum ar fi o lingură de supă… Aspirați-o cu buzele și cu limba și cu întreaga dumneavoastră ființă și cu alter-ego-ul dumneavoastră care e întotdeauna pe aproape… Așa… Flup! … Este foarte important să faceți flup! Această onomatopee ajută la îngurgitare la fel cum strigătul scos de un samurai în momentul în care lovește cu sabia amplifică forța loviturii fatale asupra adversarului…

Încercați, doamnelor, domnișoarelor și domnilor… Flup!

– Domnișoară, trebuie să vă spun ceva foarte important… flup!

– Mamă, să știi că am ceva să-ți spun, am luat o decizie serioasă… flup!

– Draga mea soție, uite ce se întîmplă, începînd de astăzi… flup!

Cum vă spuneam, există cuvinte și fraze pe care le înghit, altele pe care le rumeg, altele pe care le sorb… Mi se întîmplă însă și să vomit uneori cuvinte pe care creierul mi le pregătește în sînge, sau prea piperate, sau care pur și simplu sunt otrăvite…

Da, creierul meu este o bucătărie care lucrează 24 de ore din 24… Cu puțină austeritate și disciplină alimentară aș putea de altfel să-i hrănesc și pe cei din jur. Creierul meu produce destulă hrană pentru tot orașul… Ar trebui doar să-l declar bucătărie publică, abator public, fermă publică… Și să vreau să dirijez toată producția mea de cuvinte spre alte guri flămînde… Văd, de altfel, în jurul meu, atîția oameni care se hrănesc prost, cu reflecții semipreparate, cu cuvinte lipsite de sens sau cu fraze goale pe dinăuntru…

– Am cuvinte proaspete pentru dumneavoastră, doamnelor și domnilor… Cuvinte care hrănesc spiritul, cuvinte care împrospătează memoria… Cuvinte numai bune de sorbit, cuvinte numai bune de mestecat… Cuvinte pline de vitamine cum ar fi speranță, bravo, realizabil… Cuvinte tonice precum da, bineînțeles, evident… Cuvinte care se topesc pe limbă cum ar fi infinit, efemer, îndoială… Cuvinte pentru făcut gargară, cum ar fi morală, datorie, onestitate… Cuvinte pentru digestie cum ar fi în fine, în sfîrșit, în definitiv… Sau cuvinte solide, care se mănîncă la felul doi, precum patrie, muncă, misiune, armată, familie, sănătate…

Dar nu, ceea ce spun eu acum, această ultimă tiradă, nimeni nu o poate auzi, ea va rămîne în creierul meu și în cavitatea mea bucală, nu o voi da nimănui pentru că îmi este mult prea foame și deci nu o voi pronunța, o voi înghiți… Și nici nu o voi scrie vreodată pe vreo foaie de hîrtie pentru că ar fi ca și cum m-aș sinucide.

Din volumul în pregătire la editura Cartea românească