Cacealmaua (I)/ de Elena-Maria Morogan

…Era în 1950, asta e sigur. Când am pus piciorul pe pământ, m-a izbit arsura unui ger crâncen, care mi-a tăiat răsuflarea. O clipă m-am clătinat, convins că nu voi putea rezista, că mă voi transforma pe loc într-un sloi de gheață – statuia deținutului necunoscut ! Era întuneric – probabil puțin după două – ochii mei se obișnuiseră însă cu beznele și niciodată întunericul de pe pământ, oricât de neagră ar fi noaptea, nu se poate compara cu acela din miezul galeriilor – așa că am distins baraca și miradorul. Totul era pustiu, alesesem bine ora, la vremea aceea ultimii gardieni, chiar și cel din mirador, dormeau.

L-am prins pe Mircea care dădea s-o ia la fugă și ne-am îngrămădit unul într-altul, șoptind în urechea celui mai apropiat, probabil Ștefan Pavelescu : “O luăm încet spre mirador, în spatele lui e sârma ghimpată.”

Am văzut de atunci mai multe filme cu evadări – furișări, goană disperată – or, ce-am făcut noi atunci nu semăna deloc cu ce-am văzut în filme.

Am luat-o unul după altul, cu pași înceți, în orice caz nu aveam forța să alergăm și nici vreun alt reper în afara miradorului. Picioarele înghețate păreau căbocănesc ca niște bocanci pe pământul înghețat.

Când am trecut pe sub mirador, n-am avut nici o șovăire, mă chinuiam să deosebesc sârma.

Turceanu a ajuns primul și s-a auzit crănțănitul cleștelui – apoi careva mi-a suflat în ureche “hai, treci” și m-am târât pe sub ghimpii înghețați, mort de frică să nu mă agăț de sârma ruginită, să-mi sfâșii carnea sau să rămân prins în ea.

Ne-am îngrămădit din nou și, suflându-ne cuvintele în urechi, am decis s-o luăm spre partea în care cerul părea să se limpezească. “Nu fugiți”, am șuierat dar, pe măsură ce ne târam picioarele prin bulgării înghețați, o spaimă nestăpânită ne cuprindea. Primul a luat-o la goană Turceanu, s-a năpustit gâfâind și s-a pierdut în întuneric, apoi Mircea, dar s-a prăbușit curând înjurând în șoaptă.

Am strâns din dinți și am continuat să merg cu pași egali, iar spinarea mea, străbătută de o infinită rețea de nervi care vibrau ca sârmele de înaltă tensiune, era în așteptarea loviturii – căci glonțul, când vine, mai întâi te izbește, ca un pumn, pe urmă îi auzi țiuitul.

La un moment dat, mi-am adus aminte că-s desculț, m-am așezat între bulgări și mi-am pipăit picioarele care erau ca două bucăți de lemn și le-am frecat cu disperare, știind că dacă nu reușesc să le simt din nou, sunt pierdut. Când, într-un târziu a început să mă fulgere durerea, am scos obielele, le-am înfășurat cu grijă și pe urmă mi-am pus galenții, blestemații de galenți.

Și iarăși am pornit-o, pas după pas, alunecând, cu picioarele arzând ca focul iadului. Abia mai târziu au început să se audă zgomote – știam că la vreo câțiva kilometri era satul – zăngănit de găleți, chiar și o voce ascuțită de femeie.

Acum vedeam bine, urcam pe o pantă destul de lină, mult în dreapta era satul, în față, la o distanță care părea enormă, pădurea. Trebuia neapărat să ajung acolo.

Am privit în jur, departe în fața mea, se vedea o siluetă care urca gheboșată drumul din ce în ce mai abrupt. Nu am recunoscut decât zeghea, nu știam care din cei trei putea fi. Am dat să fug după el, dar curând mi s-a tăiat răsuflarea și, încercând să respir măsurat, m-am cățărat la rândul meu, fără să gândesc la nimic, nici la ziua care se limpezise, nici la barăcile în care, acum, se dăduse alarma.

Ultimii metri i-am făcut de-a bușilea, blestemând globul roșu care se înălța dușmănos de rapid, pe cerul cenușiu. Printre copaci erau smocuri de iarbă și, căzând istovit, mi-am frecat fața cu o nesfârșită voluptate de firele țepoase.

– Hai, camarade, mai fă un efort.

Vocea răgușită m-a biciuit. M-am ridicat clătinându-mă. Ștefan se așezase sprijinit de rădăcina unui copac și morfolea ceva, privind atent spre vale.

– Ce mănânci ? l-am întrebat, lăsându-mă să cad lângă el.

– Scoarță. Calitatea întâia, zemoasă, proaspătă, hrănitoare. Ia și tu.

– Unde sunt ceilalți?

Simțeam cum mi se umple gura de savoarea sevei, amăruie, acidulată.

– Naiba știe. Îi mai așteptăm, dar nu prea mult. Nu cred că e vreun pericol, cel puțin până nu vin întăriri – mașini, puști, câini. Dar până telefonează, până se trezesc ăia… Cred că mai avem vreo două ore bune. Ce planuri ai ?

Curios, dar niciodată nu discutasem ce vom face după, probabil că nici unul dintre noi nu crezuse cu adevărat că va exista un “după”.

– Nu grozave. Tu?

– O iau spre Oradea. Am acolo niște rude. În fine, nu prea apropiate, dar asta-i bine. Sunt oameni fini, n-or să mă lase. Vrei să vii cu mine ?

O clipă am fost ispitit să accept. Mă tenta drumul alături de Ștefan, apoi camera curată, paturile cu pilote – ardelenii sunt obsedați de pilote – căldura…

– Nu. O iau spre Bistrița. Am o adresă. Pe urmă, la București. E mai ușor să te ascunzi într-un oraș mare.

– Cum dorești! Ștefan părea ușurat. Ei, văd că amicii nu se arată, ar fi mai sănătos să ne vedem fiecare de drum.

Ne-am dat mâna, ne-am prins de umeri, agățându-ne unul de altul cu sentimentul că ultimul fir urma să se rupă.

– Hai, mon cher, că totul va fi bine!

Am plecat amândoi odată, întorcându-ne spatele și depărtându-ne printre copaci.

Ce curios ! După ce treizeci și cinci de ani nu m-am gândit nici o dată, ba chiar m-am ferit să mă gândesc la zilele acelea, acum totul îmi apare cu nenumărate amănunte, ca și cum aceste senzații și întâmplări ar fi fost așezate cu grijă într-un sertar bine închis al minții. Mă întreb, ce s-o fi ales de Ștefan și de ceilalți doi ? De fapt, pe Turceanu l-am văzut acum doi ani – un bătrân țanțoș și, probabil, hipertensiv. Mă privea de la fereastra trenului și se înroșise tot, m-am temut chiar să nu-l lovească vreo apoplexie. Dar ceilalți? Ce rost mai are…

Mă depărtasem de Ștefan și încercam să-mi înșel frica și disperarea cu imaginea cabanei de vânătoare unde petrecusem vreo săptămână prin ’38, când încă nu se născuse Monica. A fost o săptămână de pomină. Ziua vânam, căci pădurea era plină de vânat mare, iar serile le petreceam regește cu foc, băuturi fine… Gura mi se umplu de salivă la amintirea coniacului greu, parfumat.

Am tras vreo două pochere, dar nu cine știe ce, căci avocatul Manoilă protestase că ne-a chemat la viață sănătoasă, la înfrățire cu natura-mumă, nu să-i distrugem plămânii și punga. Mai ales discutam – conversațiile acelea ușoare, neangajante, între bărbați instruiți și care nu-s obsedați de grija zilei de mâine sau măcar au destul cheag să poată face o pauză.

Cred că mă plictiseam – cât de nerozi pot fi oamenii! – mă gândeam cum să fac să plec mai iute la București, eram foarte “prins” într-o istorie amoroasă.

Într-o seară, unul dintre invitați, un tip mai special, fire de aventurier, care bătuse toată lumea și tocmai se întorsese dintr-un lung voiaj în Africa – pe urmă, când a început războiul, a intrat la aviație și s-a prăbușit lângă Brașov – cum îl chema? uite, nu pot să-mi amintesc – tipul ne-a vorbit într-o seară despre “supraviețuire”. “Legea întâia, spunea el, este să nu te lași copleșit, să-ți păstrezi calmul. În orice situație, oricât de disperată, există două sfârșituri: unul bun și unul rău. Dacă nu te lași târât de adversitate, ci o târăști tu pe ea, găsești totdeauna o soluție. Știți câte zile poate supraviețui un naufragiat? 172… În Sahara există cinci mijloace de a găsi apă”…

Trebuie să mă gândesc bine, să mă organizez.

Mă încălzisem mergând și deodată mă cuprinse, incredibil, o stare de extraordinară fericire: eram beat de aer, de lumină și pentru prima oară după doi ani îmi recunoșteam trupul, reintram în posesia lui.

Cabana aceea, care cu siguranță mai există, putea fi un refugiu foarte bun. Îmi amintii de pustietatea locurilor, mersesem aproape zece ore după ce ne lăsaseră mașinile, fără să întâlnim suflet de om.

La urma urmei, nu era imposibil să ajung până acolo, erau probabil 200, 250 de kilometri. Știam să mă orientez, bătusem deseori locurile în tinerețe, pe urmă războiul fusese o școală pe care n-o uiți așa ușor.

Să ajung acolo, să mă ascund până se liniștesc lucrurile. Până vin americanii! Ha! ce prostie! nici atunci nu credeam în asta, pierduseră momentul sau nu-i interesasem. Dar încă mai credeam că nu e posibil ca lucrurile să rămână așa, că trebuia să se revină la “viața normală”. Credeam că fără noi, deștepții, n-au cum să se descurce.

Naivitatea mea și a celor ca mine era nesfârșită, nici măcar gânduri de răzbunare nu mă munceau, doar senzația că “așa nu se poate”! Asta, după anii de pușcărie, după tot ceea ce tocmai lăsasem în spate…

În clipa aceea însă nu simțeam decât bucuria desăvârșită a trupului asudat, un mecanism care, după o lungă vreme de proastă întrebuințare, reîncepea să funcționeze lin și corect. Mergeam cu pași mari și-mi plăcea mersul, mușchii se întindeau și se contractau, respiram adânc și îmi urmăream plămânii și inima pompând aerul, sângele. În fine, probabil chiar eram beat de aerul prea tare, după atâtea galerii rău aerisite și mucede.

O vreme am mers aproape inconștient, întors spre măruntaiele mele, pe care le ascultam și le iubeam cum iubisem caii sau primul meu automobil.

La un moment dat am realizat că soarele palid, fără căldură îmi era în creștet și că pădurea se rărea. Începuse să-mi fie iar frig și foame, dar senzațiile astea îmi erau de prea multă vreme familiare ca să mă mai neliniștească.

Mersesem bine, spre răsărit, dar câtă distanță pusesem între mine și urmăritorii mei care, la această oră, bântuiau, desigur, ca o haită?

Când am ajuns la ultimii copaci, am văzut că pădurea se sfârșea într-o întindere pietroasă, iar mai departe un șir de coame stâncoase închidea orizontul.

Totul părea pustiu, fără urme de viață și acest aer de pustietate m-a liniștit.

Mersesem ore în șir, asta însemna un număr bun de kilometri, dar ce contau ei pentru mașini, pentru oamenii care aveau hărți și știau drumurile? Era esențial să ajung într-un loc accesibil doar cu piciorul, undeva unde ei să nu poată ajunge decât pe lumină.

Romanul “Cacealmaua” a apărut în 1991. Aceasta este o versiune revizuită, în pregătire pentru Editura Trei