Cacealmaua (II)/ de Elena-Maria Morogan

Se întâmplase ca în romanele acelei epoci – la schi, unde mă aflam într-o scurtă permisie, hotărât să profit din plin de soare, mișcare și tot ce mi-ar fi oferit întâmplarea. Era plin de fete, dulci și bronzate, cărora numele și uneori chiar blazonul unor vechi familii le făceau iertate purtările destul de ușurele. Foiau pe toate pârtiile și potecile, strălucitor luminate de cerul albastru, iar noaptea populau barurile și buvetele pline până la refuz.

Desigur, toți știam că viitorul se anunța întunecat; fiecare zi aducea vestea unor întâlniri diplomatice la diverse niveluri, o activitate febrilă și confuză care încerca să întârzie sau măcar să îmbrace în formule mai ușor acceptabile ceea ce toți știam în fond că se va petrece – dar încă nu ajunsese, încă… Și atunci, de ce să grăbești inevitabilul, măcar o clipă să mai sorbi din bucuria vieții obișnuite, strângând pleoapele, căci… cine știe cât mai durează ?

Probabil așa gândeam cu toții.

Eu nu făceam nici efortul de-a închide ochii: timpul, petrecut mai întâi în școala de ofițeri, apoi la regiment, camaraderia de o brutalitate simplă mă apărau prin senzația că pentru mine datoria este înscrisă și dirijată de regulamente și că a le răspunde prompt este singurul lucru ce mi se cere.

Deci, toată confuzia și neliniștea rămâneau cumva în afară, mă simțeam ca un elev în recreație, chiar dacă după aceea avea să urmeze o oră dură, în care va trebui să transpiri până ți se va usca cerul gurii, asta e altceva, va fi, vom vedea, dar acum uită, bucură-te, aleargă și strigă cât poți.

Deci, le-am întâlnit la schi; le remarcasem, deși pârtia nu-mi lăsa de obicei timp să mai văd și altceva. Dar șocau tocmai prin faptul că, deși total deosebite, formau o pereche. Schiau amândouă minunat: concentrat, cu eleganța pe care doar un monitor bun și multe ore de exercițiu, plus plăcerea autentică a unui lucru pe care-l stăpânești desăvârșit ți-o pot da.

Altfel, erau atât de izbitor deosebite, încât tocmai această diferență dădea senzația unui întreg.

Am observat că, numai atunci când este cu adevărat o personalitate, un om singur se impune atenției dintr-o mulțime și că, adesea, o pereche, un cuplu devineizbitor tocmai prin amplificarea pe care partenerul o dă celuilalt, mai ales când cei doi sunt frapant deosebiți – un fel de unitate a contrariilor. Probabil de aceea eu, care atâta vreme m-am ferit de priviri, am evitat să ies în public însoțit, fie doar și de modesta mea consoartă.

Atunci, mi-amintesc că le-am remarcat pentru că erau mereu împreună, dar imediat după aceea n-am mai văzut-o decât pe Sabina, uitând, ca și când n-ar mai fi existat, de cealaltă.

Cred că le-am acroșat cu o replică oarecare, pe care am dorit-o spirituală, probabil “Camarade, n-ai un foc?” – oricum, seara am petrecut-o împreună la un bar, flatat de faptul că erau două, elegante și dorite de toți bărbații prezenți, strângându-le pe rând în brațe pe ringul înghesuit, spunându-le cam aceleași frânturi în doi peri, ușor amețit de băutură, de trupurile calde, de mireasma dulce a părului.

Evident, mă excita trupul agil și pietros al uneia, dar lungoarea fluidă a celeilalte îmi prelungea dorința, ca desertul după o masă cu feluri grele, condimentate din plin.

Oricum, primul episod al acestei istorii în trei s-a sfârșit scurt chiar în seara aceea: după ce m-am întors la hotel, am primit un telefon de la unchiul meu care mă rechema urgent la București, pentru “probleme foarte grave și deosebit de importante pentru destinul țării”.

Cuvintele lui nu m-au impresionat prea tare, “mon oncle” – cum îi plăcea să-i spun, părându-i-se poate un adaos binemeritat adus numelui său, Dabija Popescu –ca orice om mic era obsedat de ideea unui destin mare.

Mă gândesc că “autobiografia” mea, cum ne-am obișnuit noi, comuniștii, să spunem, ar da delicii oricărui șef de cadre, deși nu e deloc complicată și are un punct de plecare dintre cele mai acceptabile acum: tata fusese țăran, destul de sărac și orfan pe deasupra. Șansa, ori neșansa, dacă ar fi să privim lucrurile în devenirea lor, a făcut ca, într-o bună zi, în grădina pe care o avea în parte cu alte rude, să izvorască “aurul negru”. Nu știu care a fost în amănunt istoria acestei îmbogățiri peste noapte: bănuiesc toată confuzia, neîncrederea, apoi poftele stârnite ale celorlalți beneficiari. Oricum, tata s-a dovedit, deși fraged de ani, un caracter hotărât: a obținut să fie trimis la învățătură. Și, cum în capul, probabil tuns chilug, al puiului de țăran se nimerise o rotiță care funcționa remarcabil, a devenit un excelent inginer.

Învățătura și-a început-o în țară, apoi a terminat Școala Politehnică din Paris și s-a întors, unul dintre puținii ingineri din acea vreme, și cu idei foarte precise: a deschis o fabrică de utilaj de extracție.

Deși umblat prin străinătăți, inima lui rămăsese credincioasă unui amor din tinerețe. S-a însurat prin urmare cu Florica Popescu, fata unui impiegat din Ploiești, la care stătuse în gazdă.

A fost o nuntă ca în basme, îmi ziceam uneori, privind fotografia ușor caraghioasă, singura care mi-a rămas, din care mă privea un bărbat cu fața pătrată, stânjenit probabil de poziția în care fotograful îl silise să stea, aplecat cumva pe lateral spre tânăra din care se distingeau doar voalul uriaș și un obraz mic, speriat.

Oricum, istoria lor a fost scurtă și s-a terminat dramatic, în stilul romanelor foileton. Plecați într-o excursie pe Coasta de Azur, s-au prăbușit cu automobilul, lăsând în urma lor un băiețel de patru ani.

Băiețelul nu era deloc precoce și nici prea sentimental – nu-mi amintesc ca ei să-mi fi lipsit, n-am suferit practic niciodată de lipsa afecțiunii părintești.

Copilăria mea s-a scurs prin internate în care m-am simțit întotdeauna foarte bine, având destulă inteligență ca să mă achit onorabil de diferitele cerințe ale dascălilor și o condiție fizică ce m-a făcut să excelez în toate sporturile. Vacanțele le petreceam fie la proprietatea pe care tata o cumpărase pentru socrii săi, o fermă bine organizată, pe lângă Ploiești, fie în lungi excursii, în străinătate.

Tutorele meu a fost fratele mamei, Dabija Popescu.

Relațiile mele cu acesta au fost, cel puțin în prima fază a existenței mele, absolut convenabile. “Mon oncle” a fost cel care a profitat în fapt de moartea părinților mei, dar s-a achitat onorabil de obligațiile pe care le avea față de pupilul său.

El făcuse studii de drept, devenind juristul societății create de tata și avocatul care-mi gira averea.

O vreme, a fost muncit de ambiții politice.

După o seamă de încercări de a ajunge deputat, a renunțat: făptura lui uscată și bolnăvicioasă, glasul mic și ușorul defect de vorbire – un gângăvit aproape imperceptibil în viața obișnuită, foarte neplăcut probabil la tribună – l-au convins că nu are cum face o mare carieră politică.

Ambițiile i-au rămas și, bănuiesc eu, acesta a fost motivul pentru care m-a dedicat mai întâi școlii militare, apoi a gândit pentru mine un destin mai mare, implicat în ceea ce numea în noaptea aceea la telefon “destinul țării”. Oricum, privea ca pe un soi de compensație orice succes al meu, mai ales sportiv și în aceeași categorie avea să pună și viitorul meu mariaj.

I-am ascultat plictisit mesajul, dar mi-am strâns lucrurile în grabă și m-am urcat în mașină (destinul familiei mele nu mă persecuta nici în această privință: conduceam cu mare plăcere mașinuța pe care “mon oncle” mi-o oferise, după nenumărate discuții) și, după ce am lăsat celor două fete o carte de vizită cu câteva cuvinte de scuză și rugămintea de a mi se telefona, m-am îndreptat spre București, unde am și ajuns, în zori, după un voiaj fără istorii, la fel de proaspăt ca după un somn bun.

Apartamentul unchiului meu, în care îmi aveam și eu “garsoniera” – de fapt, o cameră cu sală de baie și intrare separată – se afla pe Știrbei Vodă, într-unul din acele imobile care împânziseră Bucureștiul, blokhausuri, cum se numeau pe atunci. De fapt, niște construcții enorme, fără personalitate, cenușii și reci, care aveau proprietatea de-a se înnegri rapid de funingine și dădeau coșmaruri mai ales provincialilor care, speriați, căpătau senzația apocaliptică a metropolei roase de corupție:”București, orașul prăbușirilor”, vorba nu știu cui…

În fond, erau o afacere excelentă, în care unchiul meu investise o grămadă de bani (ai mei, ai lui?), și nu numai în acela în care-și avea apartamentul. Erau mult mai comode decât “casele de familie”, având confortul încălzirii, al apei calde și posibilitatea de a duce o existență discretă, ferită de privirile vecinilor.

Apartamentul în care locuiam purta însă amprenta lipsei totale de gust a unchiului meu. Sub influența a cine știe căror lecturi, îl mobilase “americănește”, cu uriașe fotolii de piele, lemn de culoare cenușie iar, în ceea ce numea “birou”, instalase o enormă bibliotecă de drept. Peste acest stil, destul de greu de suportat în sine, mai adăugase și reminiscențe ale tinereții – o seamă de scoarțe, icoane în tot locul. În plus, nu știu din ce motive, mai ales că el, suferind de stomac, mânca mâncare de regim, în tot apartamentul bântuia veșnic un iz de ceapă prăjită. Mi-a deschis “băiatul” – “mon oncle” se jena să-i spună valet. Nu accepta femei care să aibă grijă de menaj, ci totul era făcut, cum da Dumnezeu, de Vasile – Basil, desigur -, un om cumsecade, căruia îi plăcea să tragă la măsea și suferea cumplit din cauza pantofilor de lac pe care unchiul meu îl silea să-i poarte încontinuu.

“Să trăiți, mi-a spus militărește. Vă așteaptă conașu’, toată noaptea n-a dormit.”

M-a întâmpinat cu o față severă, oferindu-mi un coniac în locul cafelei cu lapte pe care mi-o doream și m-a supus unui discurs din care n-am prins decât vagi fragmente, în care era vorba de datorie, de clipa cea mare, neam și tot restul.

Am înțeles că-mi obținuse o slujbă la Marele Stat Major, ceva foarte important și în care urma să dau măsura speranțelor pe care le investise în mine.

În cele din urmă, m-a lăsat să plec, după ce m-a bătut pe umăr, mi-a strâns mâna și m-a privit lung în ochi.

Romanul “Cacealmaua” a apărut în 1991. Aceasta este o versiunea revizuită, în pregătire pentru Editura Trei