Cacealmaua (III)/ de Elena-Maria Morogan

Fac efortul să nu-mi arăt încordarea, încerc chiar să zâmbesc, nu prea tare, ca să nu-l provoc, dar așa, că bucuros aș face cum spune el, dar cum s-o fac, sunt nevinovat, e o greșeală…

– Ce te rânjești, mă ? De asta-ți arde ? Pune-te și scrie acolo ce știi, despre el, cât ți-a dat ție, cine mai era în afacere…

Acum sunt cu adevărat uluit… Despre cine vorbește?

– Tovarășu’ căpitan, să trăiți… despre ce e vorba ?

Mă privește lung, ca și cum n-ar pricepe, sunt chiar idiot sau doar mă prefac, ca să încerc să-l duc cu vorba ?

– Ce știi despre “cazul Dobrin”, asta să declari și ce amestec ai avut…

Abia îmi stăpânesc un oftat de ușurare. Deci, despre asta era vorba! L-au prins pe director cu laba în sac… Bine i-au făcut, prea și-o luase în cap….

– A, despre tovarășul Dobrin era vorba ?

– Ce “tovarăș”, mă, e nenorocitul ăla de sabotor ? Poate cu tine o fi fost tovarăș, c-ați furat împreună…

– Iertați-mă… nu am nici un amestec, se poate dovedi… și nici nu știu nimic… Era al dracului – mă surprind vorbind despre el la trecut, ca și cum ar fi murit. Țipa la oameni, se lega de femei… Așa spun oamenii, eu n-am văzut… Altceva nu știu. Credeți-mă, nu am nimic de ascuns…

Pufnește disprețuitor:

– Asta să i-o spui lu’ mutu ! El făcea afaceri de milioane… a sabotat poporul muncitor, și tu îl iei pe “nu știu” în brațe? Toți ceilalți știau, au umplut caiete și tu, că țipa la oameni… Asta ne interesează pe noi? Cum proceda, ce legături avea.. ce rol aveai tu în combinație, cât ți-a dat… Mai bine ești cuminte și spui singur, că până la urmă tot spui, și-i păcat să ne pierdem vremea…

Se întoarce pe călcâie, abia stăpânindu-și mânia, și se îndreaptă spre fereastră, privește lung, ca și cum ar vedea ceva foarte interesant acolo, în curtea cu brazi.

Mă uit la foaia albă. Îmi tremură mâna… Am scăpat!?… Și animalul ăsta de Dobrin, în ce bucluc mă trage! Măcar de-aș ști ceva, un amănunt, să brodez… Ceilalți știau, numai eu, ca prostul… Oricum, mă vor lua la întrebări, îmi vor cerceta dosarul… Da, e o situație fără ieșire… Să fie sfârșitul? Deci, am terminat cu gaterele… De fapt, îmi pare rău… mă gândesc, deja cu nostalgie, la locul pe care chiar azi dimineață îl detestam… Fâșâitul ascuțit al fierului, talașul moale, mirosind a cald, a lemn… Munceam, făceam ceva. Simt tot timpul că s-a terminat, mă gândesc la locurile pe care le-am părăsit acum câteva ore ca la o amintire. Da, îmi pare rău, cred că, fără să știu, începusem să mă împac cu existența mea. Și Lina, iubirea ei cuminte, Lina…

Oftez. Înmoi iar tocul, îl scutur bine și încep: “Subsemnatul Grad Petre, șef de…” tresar – căpitanul se întoarce, vine spre mine. Îmi ia foaia – penița lasă o dâră albastră – o privește atent, parcă ar căuta amprente sau cine știe ce urme microscopice, fluieră gânditor.

Apoi, ca și cum s-ar fi hotărât, îmi face semn să-l urmez și se duce spre ușa capitonată. Cine o fi acolo, poate Dobrin… Șovăi, pe urmă mă scol și o iau după el, cu pas moale.

…Mi-l imaginez uneori pe Dumnezeu ca pe un trăgător de elită ce privește prin lunetă omul care se mișcă încolo și încoace, în vreme ce mira îi vine când în dreptul țestei, când în mijlocul inimii; degetul e pe trăgaci, se pregătește să apese pe el și făptura aceea nevolnică nici nu știe că în secunda următoare va fi pulverizată. Or, tocmai această neștiință e singura care uneori – rar – îl mai poate salva; doar o mișcare bruscă și negândită îl poate scoate din bătaia destinului, o mișcare provocată de neștiință, asta e singura șansă. Căci, de-ar vedea arma, fie ea chiar o pușcă veche cu o singură țeavă, de s-ar vedea țintit de gura rece a morții, ar mai avea trupul ori mintea vigoarea de a se arunca în afara bătăii?

Mestec de ani de zile sâmburele amar – nici nu am forța să-l scuip, nici curajul să-l sparg.

Ani de zile am visat sfertul de oră, ori poate mai puțin, cât a durat întâlnirea noastră. Și totul a devenit și mai confuz, mai imposibil de descifrat, atâta de adânc mi-a intrat în trup, încât n-aș mai fi putut smulge ghimpele fără sânge și carne…

Când am intrat, stătea cu spatele la fereastră, așezat la masa lată, cu catifea vișinie și cristal deasupra; citea cu capul aplecat – i se zăreau părul și fruntea noduroasă. Încărunțise – prima nesiguranță.

Dar acesta a fost al doilea moment; căci, în primul, lovitura mă luase din plin, știam că am fost lovit, deși durerea nu apăruse încă. Șocul însă îl primisem – starea aproape de indiferență, mintea albită de spaimă, mișcarea cu care uneori trupurile devenite cadavre își continuă un incredibil elan. Deci, mă aflam lovit de moarte, în fața lui.

M-am așezat pe scaunul din față – ne despărțea masa lată, încercam să-mi recapăt răsuflarea.

Câte secunde a durat tăcerea? Cu una prea mult sau prea puțin.

Începuse să mi se înfiripeze un gând, să i-o iau înainte, să-i spun: “Asta e. Jocul s-a sfârșit”…

Ce s-ar fi întâmplat atunci ? E o întrebare care mă obsedează. Poate că atunci aș fi primit răspunsul, pe care acum știu că nu-l voi afla niciodată – el nici măcar nu mai există.

A numărat exact. El a deschis partida, a fost jocul lui. De fapt, atunci, în secunda aceea s-a decis totul.

Deci: el, cu o voce care mă pune în derută, pe care nu i-o mai recunosc: “Petre Grad”. Tace. Aștept să vină râsul batjocoritor. Și dacă îl aud, ce fac? Ei bine, atunci, eu…

Nu, n-a venit. Iar m-am înșelat.

Continuă, pe un ton normal: “născut la… în anul…”

Apoi, brusc ironic: “ești mai tânăr decât mine.”

Desigur, știe – acum va spune… Nu. Tușește ușor. Apoi, continuă cu patos : “Tovarăș de nădejde… muncitor forestier, originea: țărani săraci… școala de cadre.”

Pauză.

Apoi, brusc ridică ochii, mă privește. Ochii galbeni, cu punctele acelea verzui… obrajii teșiți, fălcile înnodate… Mă privește. Ne scufundăm privirile, unul într-altul.

Nu. Nu reușesc să cobor în adâncul lui – rămân afară, la bariera chipului, care dintr-o dată se sfărâmă în bucăți disparate pe care nu reușesc să le mai încheg. Dar dacă e doar o amăgire de-a mea?

“Păi, bine, tovarășe Grad, ce-ai păzit dumneata?” mă mustră, dar cu măsură, cu un soi de duioșie chiar, adică “eu știu că poți mai mult, trebuie să te mai străduiești”.

Amețesc. Mă cuprinde un vârtej: care, el… care… oare e posibil să nu mă fi recunoscut?… Mă trec sudori reci, simt că m-am făcut alb ca varul, mă tem o clipă, stupid, să nu leșin.

A vorbit tot timpul, domol, lăsându-mă poate să-mi revin.

Respir adânc. Aud din nou frânturi de frază “om de-al nostru, din popor… toată încrederea… viitor”. Aici se oprește.

Viitor? E o noțiune atât de incongruentă cu situația, încât bănuiesc că e ironie. Mă izbesc iar de ochii din față, au pupilele micșorate – fiara la pândă își mijește întotdeauna ochii înaintea saltului.

Din nou, tăcere.

Aștept. Acum știu că nu mai pot face nimic, tăcerea începe să mă strivească… De ce nu vorbește? Ce așteaptă ? Ce nu-i convine? Dacă e sentința, ce-l împiedică… Dar, poate nu e… mă agăț febril de această nădejde, poate totul a fost făcut într-un scop – viața mea contra… contra ce? Deci, să aștept.

Nu mai numără secundele, s-a destins. E într-un fel lenevos, un soi de voluptate blândă, mă aștept să se ridice, să-și întindă membrele… nu. Reîncepe. Ascult curios, dar aceeași degajare mă cuprinde și pe mine, simt că am scăpat. Uluitor! Mă bucură asta ? Nu simt decât o teribilă oboseală…

“Vei pleca de aici… Un loc în care să dai măsura devotamentului… Partidul… clasa muncitoare… dușmanii poporului… nu vei înșela încrederea”… Deci : Buzău?!

Nu mai înțeleg nimic. Dau automat din cap. Nu pricep ce vrea. Ce să caut eu la…? Ce vrea omul ăsta de la mine? Sunt nebun?

Îmi întinde o hârtie; citesc: “Delegație”… Nu reușesc să văd, îmi joacă literele în fața ochilor. Îmi zâmbește – cinstit, tovărășește, Dumnezeule!-, îmi întinde alte hârtii, foile bătute la mașină alunecă pe sticla mesei, mă întind după ele…

Acum, se ridică, ocolește masa… Îi pândesc apropierea ca pe o primejdie, cu toate fibrele încordate… Răsfoiesc automat foile, sunt prinse cu o clamă: “sabotaj… în ziua de… discuția cu… dușman al…”

Nu pricep. Ridic ochii. E lângă umărul meu – mă năpădește fiorul unui miros pe care-l știu : transpirație, pământ ud.

Îmi întinde stiloul – îl iau, privesc neajutorat.

,,Semnează! Directorul vostru, porcul de Dobrin, s-a apucat să fure din avutul poporului!.. Vagoanele de cherestea pentru tovarășii sovietici, asta s-a găsit să fure”…

Sunt nedumerit, aș vrea să aflu mai mult. Dar un fulger scapără între trupurile noastre și pentru o clipă mi se opresc bătăile inimii – semnez.

S-a depărtat.

Inima își reia ritmul. Între noi e din nou masa. S-a așezat, nu mă privește:

“Pleci imediat. Te prezinți la tov. Albu. Comunicăm prin telefon. Noroc, tovarășe Grad.”

Mă ridic, sunt amorțit, cât timp a trecut ? Nu mă privește. Mă întorc să plec, plec chiar, încet, așteptând să fiu oprit, e imposibil, trebuie să mai fie ceva… Mai sunt câțiva metri până la ușa capitonată, țin în mână foaia de hârtie pe care scrie “Delegație” și numele, numele meu, Grad Petre… și știu că ce s-a întâmplat aici nu are nici un sens, ori are unul, atât de întunecat, încât mintea mea nu-l poate afla și asta e terifiant. Cum poți să aștepți să fii executat și pe urmă să te trezești pe stradă, afară, să continui să mergi, să mănânci, să respiri, să trăiești fără să știi de ce, din ordinul cui… Căci asta înseamnă că oricând, la fel de neașteptat și de nelimpede, te vei trezi din nou în fața țevii pe care se află glonțul… Cum să trăiești așa? Toată istoria detenției și a vieții mele interioare era rezumată și reactualizată de această stare.

M-am oprit cu mâna pe clanță.

– Tovarășe… a vorbit, într-adevăr.

Mă întorc plin de speranță – da, plin de speranță spre omul acela, care…

– Tovarășe Grad… râde el; recunosc un colț spart, dar râsul mi-e străin, din nou imaginea se rupe ca o gheață lovită de piatră:

– Si vezi ce faci cu fata… Da, da… Ia-o, frate, de nevastă… e o tovarășă bună… știi cum e nevasta, ca coada oii, îți acoperă rușinea…

Râde gros, cu cheaguri. Ies. Asta a fost tot.

Romanul “Cacealmaua” a apărut în 1991. Aceasta este o versiunea revizuită, în pregătire pentru Editura Trei