Cacealmaua (IV)/ de Elena-Maria Morogan

…Timpul… cât a trecut, cât ți-a mai rămas? E ora douăsprezece. Fix? Nu, fără două minute… două minute! Ce contează, iată, au și trecut. Acum este ora 12, uită-te și tu, acele sunt unul peste altul, cel mare și cel mic….

Ce repede se scurge timpul… dar când îți dorești să treacă mai iute, să se termine nisipul din clepsidră?

Câtă vorbă, câtă zbatere, ce spaime!

Iată, pentru mine unul, timpul nu mai conta.

Eram în afara lui – o șmecherie, o cacealma, și poți să-i dai cu tifla – faci ce vrei, domnule, pe mine nu mă mai interesezi.

Ce descoperire epocală! Aș fi meritat un premiu, ceva, nu e de ici, de colo, să răzbești dușmanul cu care atâta amar de oameni se tot luptă și cad răpuși, mormane după mormane – eventual cu flori, discursuri și fanfară… Proștii, neghiobii, nebunii…

Iată, eu stau la biroul ăsta jerpelit: s-a făcut primăvară, e cald, – trebuie să-mi dau costumul de doc la curățat – vine noaptea… Ce, s-a și întunecat? Și ce-i cu asta? Aprinde mai bine lampa…

Trăim? Trăim, cât om mai trăi.

…”Ce faci, tovarășe? Nu te-am mai văzut… de când nu ne-am mai văzut, tovule? Parcă era… Ce naiba, nu era de un… etete drăcie, de când am aruncat religia la coșul de gunoi al istoriei, nu mai știi nici de ce bei… O fi fost Sfîntu Dumitru?… Nu, era Nicolae, că parcă ningea. Păi sigur, nu ții minte, era ziua Șefului”…

…În lumea noastră, a cadriștilor, nu se trăia palpitant.

“De când au dat-o ăștia pe democrație, au ajuns să se cam pișe oamenii pe dosarele noastre… Și când te gândești, cum era pe vremuri… Doar un pic dacă ridicai o sprânceană, și-i lua dracu pe toți… Acu’ doar când mai pleacă vreunul peste hotare, cu vreo delegație, ceva – l-ai văzut pe nemernicul ăla de Paraschivescu, s-a ajuns, nevastă-sa pute de lanțuri și inele, și-au umplut casa de “scule”, zice fiu-meu că i-a vizitat când era el plecat; plin de nu-ș ce Amalia ori Chintachi, mă rog, d-astea de la capitaliști… Și când vine, îți mânjește ochii cu un pix. Ehe, pe vremea noastră”…

“Fugi, tovarășe, ce vreme? Că mi-a zis un tovarăș, unul de la Securitate, om serios, știe de unde bate vântul: – Lasă, nea Jenică, mata fă ce-ai învățat. Scrie tot, să rămână… că nu se știe”.

Așa era cu noi, cadriștii, amorțeală mare – plictiseală, dar nu era rău, mai cu o hârtie, mai cu ștersul prafului la arhivă, trecea vremea.

Noaptea învățam – ne mutaserăm într-un apartament de bloc, mă bătuse Lina la cap, că noi de ce să n-avem? Că toate colegele ei se lăfăiesc în apă caldă și căldurică, și noi ne deșelăm cu lemne, cu cărbuni, să faci rost, să te îngrijești, că uite… Și vecinii de pe stradă, cine a mai rămas ? Pensionarii și amărâții…

Da. Am obținut un apartament bun – totuși, eram la cadre, adică făceam parte dintre “tovarăși” – în Crâng, se tăiase parcul, mă rog, gloria orașului… Ooo! Păi ce, în asta stă gloria? Adică cum, oamenii muncii n-au dreptul la aer curat, păi ce, nu pentru ei am făcut noi revoluția?

De fapt, nu era cine știe ce grozav, mereu se spărgeau țevile și nu mai puteai răsufla si tu, ca omul, de atâtea fețe cunoscute, ăia la ședințe, ăia în lift ori pe scări, că și liftul, mai mult numele de el. Și gălăgie, nu mare, că toți ne feream, dar pereții erau subțiri și … “nu-ș ce dracu’ făcuseră ăia, că dacă trăgeai un pârț se auzea până la etajul cinci”… Noaptea însă era liniște, mă învățasem să stau până târziu, căci a doua zi tot nu conta, puteai moțăi cât pofteai.

Cu Institutul mergea – nu cine știe ce, noi, cei de la “fără frecvență” eram oameni serioși, cu probleme, păi, cine-și punea mintea cu noi? Ei se făceau că ne ascultă, noi, că răspundem.

Unii însă și așa nădușeau de-și udau cămășile. Mi-aduc aminte, era un tip din Focșani, Doamne Dumnezeule, curgea apa pe el, de credeai c-o să se topească naibii. Da’ era el șef’ de… mă rog, ce fel de șef o fi fost, că se lăuda pe urmă, după ce împușca cinciul: “Mă duc acasă și o să urlu, tovarășe, să-și ude și izmenele, să vadă cum e!”

…Era bine.

Fata creștea, începuse franceza și baletul; Lina zicea s-o dăm și la pian, că tovarășa Achim de la “trei” a dat fata la pian și băiatul la vioară, că e mai slăbuț.

Lina se îngrășase, era limbută ce nu fusese în viața ei: ,,Ce vrei, Petre, am dat și eu de viață bună… Păi, câte am suferit eu…”

Eu tăceam – brava ei, să fie fericită – de fapt, de ce să nu-și aibă și ea bucățica de cozonac?

Da, eram liniștit, familia era bine; doar uneori, noaptea, când era tăcere mare, numai așa, un fel de zumzăit îndepărtat, ca și cum s-ar fi auzit cine știe de unde zgomotul unei mulțimi, doar atunci mă mai mușca un șarpe de inimă.

Deschideam fereastra, cerul era albastru, înalt, uneori vedeam și vreo stea.

Fumam o țigară.

Apoi, mă duceam în camera fetiței dormea dulce, cu mâna sub obraz; o înveleam și mă culcam și eu, îmi făceam gol în minte, ori îmi repetam formule, până mă scufundam în apa somnului.

…Într-o zi însă a sunat telefonul: era de la Partid, secretara “Primului” mi-a spus că sunt convocat la două jumătate.

Am pus receptorul jos și mi-am șters palmele, mi se udaseră.

Transpirasem tot și-mi bătea inima tare. “Ce naiba, poate fac vreun infarct și mă curăț ca tâmpitul, pentru un telefon… Ce-o fi vrând? S-a rezolvat contestația?”

De fapt, trecuse mai bine de un an, credeam că memoriul meu eșuase în cine știe ce sertar; și poate că era mai bine, nimeni nu-mi zicea nici “dă-te la o parte”.

Oamenii uitau repede, cadrele se preschimbau din ce în ce mai rapid, nu mai era o noutate să fii “bușit” peste noapte.

La conducerea județului se schimbaseră vreo doi-trei Primi-Secretari, și fiecare venea cu “garda” lui.

Ăsta de acum era nou, se spunea că venise din Securitate și era drag “tovarășului”, unii ziceau că-i băiat de comitet și “microbist” mare…

Alții ziceau că e om decis – iute la mânie, poate de aia îi și plăcuse “Șefului”; “Da’ are și dreptate, tovarășe, păi, cu leprele astea, unde am ajunge, dacă nu i-ai scutura să-i trezești din amorțeală? Auzi, timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim! De gură sunt buni, da’ puturoși, de-ți strâmbă nasul. Lăsă că-i bine – a adus și fonduri pentru investiții, numai valută câtă a obținut… Că nici nu știu ăștia ce să facă cu ea, ca s-o cheltuiască, că dacă n-ai băgat-o în cine știe ce bazaconie, o și trece altuia, care-i mai șmecher. Las’ să mai meargă și tovarășii de la noi, să vadă și ei occidentul, ce mai fabrică ăia, ce mașini mai au – păi ce, la noi nu s-ar potrivi? Că la urma urmei, ca să fim drepți, sunt dați naibii vesticii ăștia, ce-i al lor e al lor! Am văzut la tov. Director Ioachim care s-a întors din RFG, o sculă, un briceag, domnule, da’ câte limbi avea și un cesuleț mic electronic – auzi ce le-a dat lor prin cap, să știi în câte secunde scoți dopu’ de la sticlă!… Și, că veni vorba de sticlă, să vezi ce băuturi au ăștia, tovarășe… Și femei goale – reviste, la chioșc, poți să cumperi, nimeni nu te-ntreabă, parc-ar fi Scânteia noastră: Or fi având și articole de fond, ha, ha… Zic și eu așa. Și la cârciumă, povestea altul care a fost după un agregat, cred c-o fi dat pe el vreun milion – mă rog, frumos, da’ aud că nu-ș ce garagață a pățit cu piesele de schimb, că nu erau specificate – zicea că intri să bei o bere ca omul, și ți-o aduce una în pielea goală, doar cu o codiță de iepuraș… Ei, unde, hai, mă, tovarășu nu fii si dumneata!… Auzi ce-i trece prin minte? Păi, unde are iepurele coada?”

…Da, părerile erau împărțite în ceea ce-l privește pe tov. Ispravnicu.

Am plecat mai devreme: mi-era frică să nu întârzii ori, mai curând, nu-mi mai găseam locul de emoție.

Păi, cum să mă cheme el, pe mine, așa deodată? Ce-o fi, de bine, de rău?

Vedeam parcă pentru prima oară schimbările din oraș, ca și cum m-aș fi deșteptat dintr-un somn lung. Sediul se mutase într-o clădire nouă, cea veche fusese demolată. Se demolase și sala teatrului – era cea mai veche sală de teatru din țară ei, și ce, parcă noi nu puteam construi una mai “faină”? Beton și geam ca la americani, tovarășe, o casă de cultură, să fie loc de activități, poate organizăm și ceva inter-județean, un festival ori chiar vreo conferință! Invităm și specialiști străini, să vadă și ei cum muncim noi, facem adică un schimb de experiență…

Tot centrul se dărâmase; era un oraș nou, modern, frumos – știu și eu? Gustul meu era mai învechit, vezi, de asta poate aveau dreptate tovarășii, când ziceau că schimbul de generații în revoluție e o necesitate istorică!

Totuși, ce străin poți să te simți dintr-odată într-un oraș pe care, de m-ar fi întrebat cineva, aș fi zis că-l cunosc până la ultima piatră… Doar castanii de pe strada care ducea la spital mi se mai păreau cunoscuți.

…La sediul Partidului era răcoare, multe plante verzi, destulă lume, tovarăși eleganți, inteligenți, capabili – cu dosare, fără dosare, intrând, ieșind din birourile cu uși capitonate. Da, se schimbase totul…

Am urcat cu sfială pe scara lată de marmură; aș fi luat-o prin dos, trebuie să fi fost și o scară de serviciu, dar, așa zisese portarul.

Numai de nu m-ar opri cineva, să mă întrebe cine naiba mi-a dat voie s-o iau așa, pe covorul ăsta roșu, cu pantofii mei prăfuiți.

Am așteptat în antecameră.

Eram ca sub o anestezie acum – mă amețiseră cu totul telefoanele, interfoanele, nici n-aveam curajul să privesc secretara, și ea venise de la București, se cunoștea. Când mi-a zis să intru, a trebuit să-mi zâmbească încurajator, ca să îndrăznesc…

Biroul era, desigur, mare, încăpător, cu mochetă albastră – totuși, nu mi se părea atât de străin pe cât mă așteptasem. Regăseam prieteni vechi: biblioteca cu cărți copertate în roșu, serviciul de birou pirogravat, portretul de deasupra scaunului.

Da, eram în biroul “Primului”, dar la urma urmei, era și el om, ca toți oamenii!

M-a invitat să șed: ce fotolii, doamne sfinte, te prăbușeai în ele neajutorat, ca și cum ți s-ar fi legat mâinile și picioarele, tot timpul îți mișuna prin minte frica, ce-o să faci dacă o să trebuiască să te scoli repede, cum o să scapi din moliciunea asta, batjocoritoare parcă?

Așa, pe jumătate răsturnat și fără să îndrăznesc să-mi caut o poziție mai normală, am ridicat ochii spre “tovarășul Prim” pe care până atunci nici nu apucasem să-l văd mai limpede.

Romanul “Cacealmaua” a apărut în 1991. Aceasta este o versiunea revizuită, în pregătire pentru Editura Trei