Café au lait/ de Julian Barnes

Romanul apare în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu și este ediția a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu. Seria Julian Barnes cuprinde peste 15 titluri, dintre care cele mai proaspete traduceri sunt volumul de eseuri Pe fereastră și romanul Tristeți de lămâie. Din 2014 a început, totodată, reeditarea cărților îndrăgitului autor britanic, cu Metroland, Anglia, Anglia, Iubire, etc.

Un nobil britanic își trăiește în Franța ultimele zile de viață. Calea ferată franceză e un coșmar pentru muncitorii englezi. Iar suprarealiștii din Franța, pe de altă parte, descoperă amorul à l’anglaise… Cum se vede Franța prin ochii englezilor? Cum trăiește un englez în țara de dincolo de Canalul Mânecii? Ce înseamnă să fii englez în Franța? Ironia cunoscută a lui Julian Barnes, fin cunoscător și iubitor al lumii franceze, se dezlănțuie în Café au lait, o carte ca o declarație de dragoste ascunsă printre imagini de viață cotidiană și secvențe din mai multe timpuri.

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză, povestiri scurte și eseuri, cariera sa literară fiind încununată de numeroase premii și distincții: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Medicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina (Trois, 1992). A fost de trei ori finalist pentru prestigiosul Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia, în 2005 pentru Arthur & George și l-a câștigat în 2011 pentru Sentimentul unui sfârșit. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995, Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres.

*

*     *

Contemplau zarea spre Pauillac, de pe vaporul mâncat de pojar, luminat încă pe sfert de soarele începutului de după-amiază. Se îmbarcaseră la Bordeaux, lângă Place des Quinconces, la ora 11.00, și se instalaseră în fotolii de răchită, sub o copertină în dungi. Pe puntea principală, chiar dedesubt, se îngrămădeau pasagerii clasei a treia cu animalele lor cu tot, zgomotoși și plini de energie. Florence se simțea de-a dreptul debilă în fața unor asemenea dovezi de firească vivacitate, categoric neafectată de caniculă. Emily, în schimb, părea să se hrănească din ele.

– Uită-te la bărbatul acela, Florence. Nu vorbește ca noi toți. Ai zice că… dansează în conversație.

– Cred că spune ceva cât se poate de mundan.

– Dacă așa e, a replicat Emily, nelăsându-se mai prejos, dacă așa e, atunci stilul lui îi permite să transceandă dincolo de mundan.

Și-a scos repede caietul de schițe și a început să-l deseneze pe tânărul poznaș, cu nasul în vânt, cu creștetul lui descoperit, cu bluza albastră, pipa scurtă și mâinile în continuă mișcare fluidă.

– Mi-ar plăcea să descopăr tot atâta transcendență câtă ai descoperit și tu, draga mea Emily. Ai zice că se află peste tot în jurul tău. Acum îl transcenzi pe omul acela și mai mult, transformându-l în artă.

– Nu poți să-mi strici buna dispoziție. De fapt, noi toți credem în transcendență. O deghizezi doar, denumind-o ameliorare practică.

Apoi au rămas tăcute – două englezoaice sărite de treizeci de ani, cu pălărie de marinar și pantofi maro – în vreme ce nava cu abur traversa o pădure hibernală de catarge. Șuieratul aburului era cel mai puternic cântec de păsări. Un remorcher numit Ercule învolbura spuma pe fluviul café au lait și feriboturi mai mici traversau în mare grabă, ca niște păianjeni de apă. Erau plecate de trei săptămâni și atinseseră cel mai sudic punct al călătoriei. Curând, ca în fiecare an, aveau să o pornească înapoi spre satele lor din Essex, cu vântul dinspre Urali și conversația glacială a cultivatorilor de napi. Desigur, acei mitocani de dineu cultivau alte legume, dar Florence și Emily preferau, invariabil, să-i numească așa, în conversațiile lor particulare.

– Nu am să mă mărit niciodată, a hotărât Florence deodată, pe un ton sec, fără nicio undă de regret.

– În orice caz, i-a răspuns prietena ei, continuându-I gândul, sau poate citindu-l, este clar că un cultivator de napi este exclus de la orice formă de transcendență.

Mica navă cu abur traversa de la un mal la celălalt, culegând și lăsând în urmă negustori și țărani, vite și preoți. Garonne a îmbrățișat Dordogne și apele lor au devenit Gironde. Fusta lui Emily se umfla în bătaia vântului, iar ea a potolit-o sub greutatea unei hărți pe care erau marcate châteaux de la Médoc. Apoi a dus binoclul la ochi, peste ochelari, și și-a încovoiat umerii, ca la catedră, postură bine cunoscută prietenei sale.

În dreptul Château Beychevelle, Emily și-a început expunerea: mai întâi i-a aparținut unui amiral și, în vremea aceea, orice ambarcațiune care naviga pe fluviu era obligată să-și coboare pânzele, adică baisser la voile, în semn de oma giu, iar de la această expresie s-a ajuns, prin deformare, la denumirea din prezent.

– Cât de poetic, a comentat Florence vesel.

Emily i-a arătat Margaux și Ducru-Beaucaillou, Léoville Las Cases și Latour, completând la fiecare cu înflorituri din Baedeker. După Latour, îndreptându-se spre Pauillac, vaporul s-a apropiat mult de mal. Viile urcau pe dealuri, ca o catifea reiată, verde. Apoi un debarcader surpat și alt petic de catifea, pătat pe jumătate cu negru, și, ceva mai sus, o fațadă dreaptă, maro-deschis, strălucea în razele soarelui, cu o terasă scurtă, umbrind pe jumătate ferestrele de la parter. După un scurt reglaj pentru focalizare, Emily a detectat că din balconul terasei lipseau mai multe balustrade și câteva stăteau foarte strâmb. Florence a luat și ea binoclul. Fațada era găurită, multe geamuri din registrul superior al ferestrelor erau sparte, iar acoperișul arăta de parcă ar fi fost cedat agriculturii experimentale.

– Nu prea aduce cu ermitajul nostru, a comentat ea.

– Prin urmare, îl vizităm mâine?

Această formulă de amuzament și tachinare fusese elaborată în excursiile lor franceze din ultimii doi ani. Priviri aruncate alene, ce propuneau o viață diferită: o fermă de lemn din Normandia, un manoir cochet din Burgundia, un château izolat din Berry. În ultima vreme, jocul lor ajunsese la un nivel de intenție mai profund, pe care niciuna nu era dispusă să îl recunoască. În concluzie, Florence hotăra că ermitajul lor tot nu a fost descoperit și, la scurt timp, mai făceau o descindere.

Château Dauprat-Bages nu fusese cuprins în marea Clasificare din 1855. Era un modest cru bourgeois, șaisprezece hectare cultivate cu Cabernet Sauvignon, Merlot și Petit Verdot. În ultimii zece ani, filoxera îi înnegrise catifeaua verde, iar proprietarul viei, slăbit și ajuns pradă nevoilor, începuse, ezitant, să replanteze. Se prăpădise de trei ani și totul îi rămăsese unui tânăr nepot de la Paris care, din snobism, prefera Burgundia și căuta să se descotorosească de Château Dauprat-Bages cât mai repede cu putință. Dar niciunul dintre vecini nu se lăsase convins să preia viile distruse. Nepotul, régisseur2 și home d’affaires, continua zbaterea cu mână de lucru improvizată și producea un vin despre care trebuia să admită că ajunsese la nivelul de calitate al unui cru artisan.

Când Florence și Emily s-au întors pentru a doua vizită, Monsieur Lambert, l’homme d’affaires, bărbat scund, în costum negru, cu pălărie de fetru și mustață țepoasă, agitat și în același timp dominator, s-a uitat brusc spre Emily, pe care o considera mai tânără, și prin urmare mai primejdioasă decât prietena ei, și a întrebat-o:

– Êtes-vous américaniste?

– Anglaise, a răspuns ea, înțelegându-l greșit.

– Américaniste? a repetat el.

– Non, a răspuns ea.

El a mormăit aprobator, iar Emily a simțit clar că trecuse un test oarecare, fără să i se comunice despre ce anume era vorba. A doua zi, la un mic dejun cu stridii și cârnați fierbinți, la Hôtel d’Angleterre din Pauillac, Florence a spus gânditoare:

– Nu s-ar putea zice că ar fi peisaje în aceste locuri. Mai degrabă sunt contururi.

– Atunci nu va fi o schimbare completă față de Essex.

Amândouă au remarcat cum ar fi și s-ar putea se lăsaseră seduse, transformându-se în sunt și va fi. Era cea de-a cincea vară în care călătoreau împreună în Franța. În hoteluri împărțeau același pat, la masă își îngăduiau să bea vin, iar după cină Florence fuma o țigară. Fiecare an însemna o evadare radicală și, în același timp, o justificare a vieții lor printre cultivatorii de napi, dar și un reproș la adresa ei. Excursiile lor printre francezi fuseseră ca un flirt, făcut cu inima ușoară. Acum însă, Emily simțea cum ceva anume – nu destinul, ci o instituție de grad mai mic, care totuși le guverna viața – îi joacă o festă.

Romanul apare în colecția Babel a Editurii Nemira, coordonată de Dana Ionescu și este ediția a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu