Caietul Mayei/ de Isabel Allende

Mi-am petrecut prima zi în Chile învârtindu-mă prin Santiago cu o hartă în mână, pe o căldură uscată și înăbușitoare, pierzând timpul până la autobuzul care avea să mă ducă în sud. E un oraș modern, fără nimic exotic sau pitoresc, nu vezi indieni în straie tipice și nici cartiere coloniale în culori îndrăznețe, așa cum văzusem cu bunicii în Guatemala sau Mexic. Am urcat cu funicularul până în vârful unui deal – un traseu obligatoriu pentru orice turist – și mi-am făcut o idee despre întinderea capitalei, care pare fără de sfârșit, și despre poluarea care o acoperă cu o ceață prăfoasă. Pe seară m-am urcat într-un autobuz de culoarea caisei care mergea spre sud, spre Chiloé.

Degeaba m-am chinuit să dorm, legănată de mersul  vehiculului și de sforăiturile celorlalți pasageri, am avut mereu probleme cu somnul, mai ales acum, când în vene îmi mai curg rezidurile vieții rele pe care am dus-o. În zori ne-am oprit ca să mergem la toaletă și să bem o cafea la un han situat într-un peisaj pastoral cu pășuni verzi și vaci, după care am mai mers niște ore până la un debarcader rudimentar, unde ne-am dezmorțit oasele și am cumpărat plăcinte cu brânză și crustacee de la niște femei în halate albe ca de infirmiere. Autobuzul a urcat pe un bac și am traversat canalul Chacao: o jumătate de oră pe o mare liniștită și luminoasă. Înțepeniți de multele ceasuri pe scaun, am coborât cu toții din autobuz și ne-am sprijinit de balustradă. În ciuda vântului tăios, am admirat stolurile de pescăruși,  batiste pe cer, și delfinii cu burtă albă care dansau în jurul ambarcațiunii.

Autobuzul ne-a lăsat la Ancud, în Insula Mare, al doilea oraș ca importanță al arhipelagului. De acolo urma să iau altul până în satul unde mă aștepta Manuel Arias, dar am descoperit că-mi lipsea portofelul. Nini mă prevenise de existența hoților de buzunare din Chile și de abilitatea lor de iluzioniști: îți fură și sufletul cu zâmbetul pe buze.Bine că mai aveam poza bunicului Popo și pașaportul, astea erau în alt buzunar al  rucsacului. Eram singură, fără un chior, într-o țară necunoscută; dar dacă am învățat ceva de pe urma nefastelor mele aventuri din anul trecut e că nu trebuie să mă las copleșită de inconveniente minore.

Într-o prăvălioară de artizanat din piață care vindea țesături locale, trei femei țeseau și stăteau de vorbă; mi-am zis că dacă erau la  fel ca Nini a mea aveau să mă ajute –  chilienele sar în ajutorul celor aflați la ananghie, mai ales dacă aceștia sunt străini. Le-am explicat ce pățisem în spaniola mea șovăitoare; imediat au lăsat andrelele, mi-au oferit un scaun și o oranjadă            și s-au pornit să comenteze cazul luându-și una alteia vorba din gură. Au vorbit la mobil și mi-au făcut rost de transport: un văr care mergea în aceeași direcție peste câteva ceasuri și care mă putea duce dacă acceptam să facă un ocol.

Am profitat de timpul rămas pentru a vizita satul și muzeul bisericilor din Chiloé, proiectate de misionarii iezuiți acum trei sute de ani și ridicate de localnici, mari maeștri în lemn și în construirea bărcilor. Structurile se susțin printr-un asamblaj ingenios lipsit de cuie, iar acoperișul boltit seamănă cu o barcă răsturnată. Ieșind din muzeu am găsit câinele. De statură medie, șchiop, cu o blană cenușie și aspră și o coadă ca vai de ea, dar demn ca un câine cu pedigree. I-am oferit plăcinta din rucsac; a apucat-o delicat între dinții gălbui, a lăsat-o jos și m-a privit în ochi, dându-mi de înțeles că avea nevoie nu de mâncare, ci de companie. Susan, mama mea vitregă, era dresoare de câini și m-a învățat să nu ating un animal înainte ca acesta să se apropie primul de mine, semn că se simte în siguranță,  dar cu el am încălcat protocolul  și a fost bine. Am făcut pe turiștii împreună,  iar la ora stabilită m-am întors la țesătoarele mele. Câinele a rămas afară, doar cu o labă pe prag, politicos.

Vărul a venit cu un ceas mai devreme, într-o furgonetă încărcată până la refuz și împreună cu nevastă-sa și un copil de țâță. Le-am mulțumit binefăcătoarelor mele, care în plus îmi oferiseră și mobilul ca să vorbesc cu Manuel Arias, și i-am spus la revedere câinelui,  numai că acesta avea alt plan: s-a întins la picioarele mele dând viguros din coadă și zâmbindu-mi ca o hienă. Îmi făcuse favoarea de a mă băga în seamă, acum eram norocosul său biped. Atunci am schimbat tactica. Shoo! Shoo! Fucking dog, am strigat în engleză, dar nici nu s-a clintit, în timp ce vărul observa scena cuprins de milă. „Nu vă faceți griji, domnișoară, putem să-l luăm și pe Fákin”, a spus în cele din urmă. Și astfel s-a făcut câinele cenușiu cu noul său nume (poate că într-o viață anterioară se numea Prince). Ne-am înghesuit cu greu în furgoneta plină-ochi și după o oră ajungeam în satul în care urma să mă întâlnesc cu prietenul bunică-mii, în fața bisericii, pe malul mării.

Satul, întemeiat de spanioli la 1567, e printre cele mai vechi din arhipelag și are două mii de locuitori, care habar n-am unde erau, că se vedeau mai ales găini și oi. L-am așteptat pe Manuel așezată pe treptele bisericii vopsite în alb și albastru, cu Fákin alături și privită de la distanță de patru puști tăcuți și serioși. Despre Manuel știam doar că  fusese prieten cu bunica și nu se mai văzuseră din deceniul șapte, dar rămăseseră în contact, mai întâi prin scrisori, așa cum se proceda în preistorie, apoi prin email.

În fine, Manuel Arias și-a făcut apariția și m-a recunoscut după descrierea bunică-mii făcută la telefon. Ce i-o fi spus? Că sunt un fel de obelisc cu părul vopsit în cele patru culori primare și cu un cercel în nas. Mi-a întins mâna și m-a cercetat rapid, de la urmele de ojă albastră de pe unghiile mâncate, la blugii roși și cizmele militărești acoperite cu spray roz pe care le dobândisem de la Armata Salvării pe  când eram cerșetoare.

– Sunt Manuel Arias, s-aprezentat el în engleză.

– Salut. Sunt urmărită de FBI, de Interpol și de o mafie criminală din Las Vegas, l-am anunțat eu din prima,ca să n-avem vorbe.

– Să fie într-un ceas bun,  a zis el.

– N-am omorât pe nimeni și, sincer, nu cred c-o să vină să mă caute aici, în curul lumii.

– Mersi.

– Scuze, n-am vrut să-ți jignesc țara, omule. De fapt, aici e frumos, numai verde și apă, dar al dracului de departe!

– Departe de ce?

– De California, de civilizație, de restul lumii. Nini nu mi-a zis c-o să  fie așa de frig.

– E vară, m-a informat el.

– Vară în ianuarie? Unde s-a mai văzut așa ceva?

– În emisfera sudică, mi-a răspuns sec.

Nașpa, mi-am spus, tipul n-are simțul umorului. M-a invitat la un ceai până vine camionul care-i aducea un frigider și care întârziase trei ore. Am intrat într-o casă care avea ca semn distinctiv o cârpă albă prinsă de un par, semn că acolo se vindea pâine proaspătă. Înăuntru erau patru mese rustice cu mușama pe ele și scaune desperecheate, o tejghea și o sobă pe care fierbea un ceainic negru de funingine. O femeie îndesată, cu râs contagios, l-a salutat pe Manuel Arias cu o sărutare pe obraz și m-a cercetat nedumerită înainte de a repeta gestul.

– Americancă? l-a întrebat.

– Nu se vede?

– Și ce-a pățit la păr? a arătat ea spre capul meu vopsit.

– Așa m-am născut, am răspuns eu, înțepată.

– Uite că „gringuita” vorbește creștinește! a exclamat ea încântată. Stați jos, acușica vă aduc un ceiuț.

M-a apucat de braț și m-a așezat pe un scaun, în timp ce Manuel îmi explica că în Chile „gringo” se spune oricărei persoane blonde și vorbitoare de engleză, dar când se folosește diminutivul „gringuito” sau „gringuita” e vorba de o nuanță afectuoasă.

Hangița ne-a adus pliculețe de ceai și un munte de felii de pâine atunci scoasă din cuptor, unt și miere, instalându-se lângă noi ca să fie sigură că mâncăm ca lumea. Curând s-a auzit motorul horcăit al camionului care se hurduca pe strada nepavată și plină de gropi aducând un frigider care se legăna  în cutia lui. Femeia a ieșit în pragul ușii și a tras un chiot; câțiva tineri au apărut pe dată, au dat jos frigiderul și l-au cărat la plajă și l-au urcat pe barca cu motor a lui Manuel.

Ambarcațiunea avea vreo opt metri lungime, era din fibră de sticlă, era vopsită în alb-albastru-roșu, culorile drapelului chilian care flutura la prova, aproape identic cu cel al Texasului. Avea și un nume, scris pe o latură: Cahuilla. Băieții au fixat cât au putut mai bine frigiderul în poziție verticală și m-au ajutat să urc la bord. Câinele a venit după mine șchiopătând pieziș.

–  Și ăsta? a întrebat Manuel.

– Nu-i al meu, s-a luat după mine la Ancud. Mi s-a spus că sunt tare inteligenți câinii chilieni, iar ăsta e de rasă bună.

– Trebuie că e ciobănesc german corcit cu fox-terrier. Are corpul de câine de talie mare și labe de rasă de talie mică, a fost de părere Manuel.

– Să vezi ce frumos o să fie după ce-i fac baie.

– Cum îl cheamă?

– Fucking dog, în chiliană Fákin.

– Sper să se înțeleagă cu pisicile mele. Iar noaptea va trebui să-l ții legat ca să nu omoare oi.

– N-o să fie nevoie, o să doarmă cu mine.

Fákin s-a lipit de fundul bărcii, cu nasul între labele din față și ochii țintă la mine. Nu e drăgăstos, dar ne înțelegem în limbajul florei și faunei: esperanto telepatic.

Pe cer se apropiau norii și sufla un vânt înghețat, dar marea era calmă. Manuel mi-a dat un poncho de lână și n-a mai vorbit, atent la timonă și la aparate – busolă, GPS, radio marin și Dumnezeu știe ce altceva – în timp ce eu mă uitam la el pe furiș. Nini îmi spusese că era sociolog, sau cam așa ceva, dar în barca asta puteai să juri că e marinar: de statură medie, subțire, puternic, numai fibră și mușchi, tăbăcit de vântul sărat, cu riduri de expresie, păr tuns scurt și țepos, ochii la fel de cenușii ca părul. Nu știu să calculez vârsta oamenilor; el arată mai bine de departe, pentru că merge repede și încă n-are cocoașă de bătrânețe, dar de aproape se vede că e mai în vârstă decât Nini, să tot aibă șaptezeci și ceva de ani. Am căzut ca o bombă în viața lui. Va trebui să calc ca pe ouă,  ca să nu regrete că mi-a oferit găzduire.

După o oră de navigație, timp în care am trecut pe lângă mai multe insulițe aparent nelocuite (dar sunt), Manuel Arias mi-a semnalat un promontoriu care de departe era un fel de pată întunecată, dar de aproape s-a dovedit a fi o colină înconjurată de o plajă cu nisip negricios și stânci,  pe care se uscau patru bărci de lemn răsturnate cu burta în sus. A tras la un debarcader plutitor și a azvârlit niște odgoane groase copiilor care veniseră în fugă și care au legat Cahuilla de niște pari. „Bine ai venit în metropola noastră”, mi-a spus Manuel, arătând spre un cătun de case de lemn pe piloți. M-a trecut un fior: acesta avea să fie de-acum înainte tot universul meu.

Un grup a coborât pe plajă să mă vadă. Manuel anunțase că o americancă avea să-l ajute la munca lui de cercetare, dar dacă se așteptau la o persoană respectabilă au cam luat țeapă: tricoul cu poza lui Obama pe care mi-o luase Nini de Crăciun mi se oprea deasupra buricului.

Coborâtul frigiderului fără să fie înclinat a fost treaba mai multor  voluntari, care se îndemnau printre râsete și se grăbeau, căci începuse să se întunece. Am urcat spre sat într-o adevărată procesiune: întâi  frigiderul, apoi Manuel și eu, în spate o duzină de puști gălăgioși, iar pe post de ariergardă o haită de maidanezi de toate culorile care-l lătrau furioși pe Fákin, dar păstrând oarece distanță – atitudinea sa de dispreț suprem arăta limpede că primul care s-ar fi apropiat și-ar fi asumat consecințele. Pare-se că Fákin e greu de intimidat și nu-i place să fie mirosit sub coadă. Am trecut pe lângă un cimitir unde pășteau capre cu ugerul plin, printre flori de plastic și căsuțe de păpuși pe morminte, unele conținând mobilier pentru folosul morților.

În sat, casele pe pari erau legate între ele prin punți de lemn, iar pe strada mare, ca să-i zic așa, am văzut măgari, biciclete, un jeep al carabinierilor, poliția locală, inscripționat cu simbolul puștilor încrucișate, și trei sau patru mașini vechi,  care în California ar fi fost de colecție dacă n-ar fi fost atât de paradite. Manuel mi-a explicat că din cauza terenului neregulat și al noroiului care se făcea pe timp de iarnă, transportul greu se face cu carul cu boi,  cel ușor cu catârii, iar oamenii se deplasează pe cai sau pe jos. Pancarte decolorate indicau prăvălii modeste, două magazine, farmacia, câteva cârciumi, două restaurante – adică vreo două mese din fier plasate în dreptul celor două pescării – și un internet-cafe unde se vindeau baterii, băuturi gazoase, reviste și amintiri pentru turiștii care vin o dată pe săptămână cu agențiile de ecoturism să guste cel mai bun curanto din Chiloé.Vă spun mai încolo ce e curanto, că încă nu l-am gustat.

Romanul Caietul Mayei va apărea în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Humanitas Fiction marei scriitoare chiliene, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu.