Câinele meu este nemuritor. GALERIE FOTO

În îndepărtata mea copilărie, mi-am dorit aprig un animal de companie. Am avut o vrăbiuță (culeasă de pe stradă de tatăl meu), apoi un canar, luat de prin talcioc, și… cam atât. Ceva acolo, un personaj simpatic care să-mi umple momentele de singurătate, când nu-mi era îngăduit să mă joc “leapșa” sau “uliul și porumbeii” sau mai elaboratul “Țară, țară, vrem ostași!” Cel mai mult, însă, năzuiam să am un câine. A venit târziu, și nu în carne și oase, cum speram, ci ticluit din hârtie și cearneală. N-aș putea spune că-mi era teribil de simpatic, dar mi se părea de nădejde și plin de răbdare cu nerăbdările mele copilărești. Sosea – fie ploaie, fie soare – lunea, la ghereta de jurnale din colțul străzii. Se chema Pif. M-a însoțit, din clasa întâi până în primii ani de liceu, fără să latre, fără să ceară de mâncare sau să fie scos la plimbare. Mi-a adus în casă o liotă de prieteni, care nu m-au dezamăgit niciodată și care, în conclav sau separat, m-au învățat limba franceză mai serios și mai nunațat decât au făcut-o majoritatea profesorilor mei. Și asta nu din vina lor, a dascălilor, ci din pricina competiției – în ochii mei – inegală: Pif și ai lui nu m-au mustrat niciodată, nu mi-au dat teme pentru acasă, nu m-au pus să repet nici conjugări, nici să știu pe dinafară fabulele lui la Fontaine.

Acest derapaj liric mi-a fost provocat de expoziția deschisă la sala Dalles, 20 iunie – 22 iulie 2012, de către Asociația Franței și Institutul Francez din România (curatori Jean-Pierre Dirick și Ștefan Constantinescu, curatori asociați Xandra Popescu și studio BASAR)*. Expoziția îl are ca personaj principal pe câinele de bandă desenată născocit de Arnal și numit Pif, Pif le chien; un animal care a viețuit cam jumătate de veac în paginile revistelor Vaillant, Les aventures de Pif sau Pif gadget, dar care dăinuiește în sufletele celor care l-au cunoscut la vremea lui de glorie. “Pif în România: un erou al epocii de aur ” este un excurs, didactic și melancolic, în istoria revistelor care au găzduit personajul și este concepută ca un labirint de panouri de mari dimensiuni (vezi foto 5-6) pe care sunt reproduse coperți (foto 8) ale primelor numere din Vaillant (cel dintâi număr al revistei Vaillant apare pe 1 iunie 1945; în subtitlu figurează numele publicației pe care o înlocuiește: Le jeune patriote, ziar născut în clandestinitate în timpul războiului, în 1942, la inițiativa Partidului Comunist Francez. Directoarea noii publicații este o învățătoare, membră a Rezistenței și comunistă, Madeleine Bellet. Începând cu numărul 59 din iunie 1946, Vaillant se transformă din revistă bilunară într-una săptămânală. În 1952 apare pentru prima oară în paginile sale, color, personajul Pif le chien) sau Pif gadget, fragmente din aventurile personajelor celebre care umpleau revista, adică fie “comicii” Arthur le fantôme justicier, Pifou, Placid et Muzo, bestiarul zgomotos din La jungle en folie, Le concombre masqué, Horace – le cheval de l’Ouest, deținutul Nestor, nesăratul Dicentim, Gai-Luron (Buster Keaton-ul revistei), Léo (bête-à-part), Totoche, Corinne et Jeannot, fie “serioșii” Nasdine Hodja, Doc Justice, Rahan, Teddy Ted, David Crocket, Loup noir, uluitorul, magicul Corto Maltese și alții, mulți alții. Printre aceste imagini evocatoare, texte care consemnează istoria și impactul revistelor care l-au avut pe Pif drept personaj central, texte lămuritoare, considerațiuni emoționate (foto 4) ale unor martori-cititori români (de la Adrian Cioroianu la Cristian Preda) și fragmente grafice semnate de Daniela Bălăneanu (foto 7) sau Mihai Stănescu, menite, în intenția curatorilor, să “pună în lumină rolul simbolic al revistei asupra imaginarului individual în România comunistă a anilor 70-80”. Asta pentru că revistele Pif au avut o însemnătate specială în spațiul românesc al anilor comunismului. Reprezentau un mesaj venit din Occident, o vibrare veselă care ocolea canoanele Urzicii sau ale Cutezătorilor (deși până și în paginile acestui din urmă săptămânal mai poposea Pif, însoțit însă de robotul, ciudățel și multilateral, Minitehnicus), o evadare din cenușiul presei destinate celor tineri, în care își aveau loc humorul de bună calitate, aventurile (istorice, preistorice, mitologice, SF sau polițiste), jocurile minții și, desigur, colosalele – pentru vremea aceea – gadget-uri, mici jucărioare-surpriză de o debordantă ingeniozitate, care ne iluminau o săptămână întreagă lumea interioară și ne deschideau compasul ludic altfel decât jucăriile made in China. Sigur, nu era nimic subversiv în această revistă și nici în personajele sale. Preceptele morale nu difereau de cele agitate la noi, dar, măcar, nu îmbrăcau uniformele eroului comunist de omenie, iar singurii pionieri erau “Les pionniers de l’espace”. Dar, cum spunea Adrian Cioroianu, “Pif n-a fost un câine și nici o revistă, ci o fereastră”. Mă rog, fereastră, chepeng sau luminator, a deschis imaginația a generații întregii de tineri, i-a familiarizat cu o manieră de expresie (banda desenată) creativă și nutritivă intelectual, le-a arătat o oază de normalitate și de firesc și a constituit, mai presus de orice, o remarcabilă, în eficiența ei, unealtă a francofoniei. Cum zicea Michel Houellebecq, oaspete pentru trei zile, anul acesta, al târgului de carte Bookfest: “Pif e partea simpatică a comunismului”. Nu știu de unde a aflat, dar are perfectă dreptate.

*) “Pif în România: un erou al epocii de aur “, artiști români invitați: Daniela Bălăneanu, Răzvan Botiș, Larisa Crunțeanu, Ion Grigorescu, Victor Man, Ciprian Mureșan, Dan Perjovschi, Mihai Stănescu, Gabriela Vanga și VeioZArte