Călărețul polonez (I)/ de Antonio Muñoz Molina

Naratorul-protagonist, specialist în traducere simultană, care călătorește prin lume la diferite congrese internaționale, își povestește viața femeii cu care va trăi o pasionantă iubire, cu întâlniri, despărțiri și regăsiri în timp, Nadia, căreia îi descrie orășelul său natal, Mágina, și pe locuitorii săi. Facem cunoștință astfel cu străbunicul protagonistului, Pedro, copil găsit, emigrat un timp în Cuba, bunicul său, jandarm în Garda de Asalt, care în 1939 ajunge într-un lagăr de concentrare, cu părinții săi, țărani umili ce duc o viață resemnată; și trăim propria sa copilărie și adolescență tulbure într-o urbe în plină transformare. De-a lungul a mai bine de un veac, din 1870 până la Războiul din Golf, toate aceste personaje și multe altele își împletesc viețile într-un captivant mozaic prin care se recreează un trecut ce luminează și definește personalitatea naratorului. Țesut pe urzeala unor date biografice reale, acest magnific și prodigios roman se transformă într-o autentică aventură istorică în care converg diverse întâmplări, trame secundare, ce se contopesc cu cea principală, îmbogățindu-se și explicându-se reciproc pe parcursul narațiunii. Romanul este o excelentă frescă a Spaniei secolului trecut, splendidă poveste de iubire desfășurată în diverse colțuri ale lumii și o tulburătoare narațiune prin evocarea repetată a călărețului misterios.Călărețul polonez a obținut Premiul Planeta (1991) și Premiul Național de Literatură (1992) și este considerat unul dintre marile romane ale literaturii contemporane, care captivează cititorul de la prima până la ultima pagină.

Antonio Muñoz Molina (1956, Úbeda) a studiat ziaristica la Madrid, a absolvit Istoria Artei la Granada și a publicat un impresionant număr de titluri: El Robinson urbano (1984, Diario de Nautilus (1985), La huerta del Edén (1996), Las apariencias (1996), Pura alegría (1996), La vida por delante (2002), toate, culegeri de articole de presă,au obținut premiile González-Ruano pentru jurnalism și Mariano de Cavia. Dintre romanele sale, extrem de elogiate de critică și apreciate de public, amintim Beatusille (1986, Premiul Ícaro), El invierno en Lisboa (1987, Premiul Criticii și Premiul Național pentru Literatură, 1988, publicat în română în 2009, în traducerea Ilenei Mihăilă), Beltenebros (1989), Los misterios de Madrid (1992), El dueñodel secreto (1994), Nada delotromundo (1994), Ardorguerrero (1995), Plenilunio ( 1997, Premiul Femina), CarlotaFainberg (2000), Sefarad (2001, publicat în română în română în 2008, în traducerea Eugeniei Alexe Munteanu), En ausencia de Blanca (2001), Ventanas de Manhattan (2004), El viento de la Luna (2006), La noche de lostiempos (2009) y Como la sombraque se va (2014). A publicat, de asemenea, mai multe volume de eseuri, jurnale și alte scrieri. Din anul 1995 este membru al Academiei Regale Spaniole. În 2013 a primit prestigiosul premiu Príncipe de Asturias.

O emoție inaccesibilă în străfundurile timpului și înfiorând totodată însuși momentul ce-l trăiește acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puținele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forță, fără să intervină dorința, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioșia lui pentru Nadia, ca niște ecouri de nume și mângâieri prelungite înspre trecut, deși nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăiește acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrățișează pe la spate și îi ține sânii în mâini sânii ei, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihnește între țâțele mele (Cântarea cântărilor), citește ea în Biblia ce a aparținut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse și această pulsație intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o ușoară descărcare electrică până la inima ei și intră în aceeași cadență cu el și-i trezește din nou dorința, când îi mângâie genunchii și îi sărută și coboară mai jos  ca să-i simtă picioarele și să le sărute și simte din nou pulsația sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îți sunt picioarele în încălțămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzațiile, cuvintele, mâinile, îmbrățișarea ce-i înlănțuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfășurându-se  și strălucind în contre-jourul unei dimineți instantanee și în același timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le țeseau viermii de mătase când începeau  să-și formeze aproape în mod invizibil încă gogoșile, frunzele umede de dud, îi povestește Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se mențină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos și nu se urca până la frunziș, el și prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieții mai mari ce se cățărau ca niște maimuțe și ajungeau la crengile unde ieșiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix și el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalți, le întindeau una peste alta ca și cum ar fi fost stampele unei colecții, de culoare verde închis și lucioase, un verde umed cu miros de sevă și de suc de dudă strivită, țineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptușeau pe dinăuntru  cu frunze de dud.

Nu le e de ajuns să se privească și să știe cine sunt cu o certitudine și un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca și cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt și de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoșteau și în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, și li se pare că  în tot ceea ce văd  și își spun, în tot ce se trezește în mod simultan în ei ca forța aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste și renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii și a pierderii cunoștinței, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să știe îi proteja și îi apăra,  îi făcea mai  puternici în fața nenorocirilor, a singurătății, a greșelilor  sau  a exilului, născuți fiecare din ei în alt capăt de lume și fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaște  ci și de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantațiile de măslini și de Guadalquivir.

Acesta a fost primul orizont îndepărtat pe care l-au văzut ochii săi; acum își dă seama că a fost modelat și educat de acesta în aceeași măsură ca de vocile bătrânilor săi, și că poate astfel a învățat de la amândouă acel neastâmpăr de a descoperi mereu ceea ce se află un pic mai departe, de a merge ceva mai încolo de locul unde ajungea privirea sa și până  unde se întindeau amintirile sale. De mână cu tatăl său, când a început să meargă, cobora pe strada Trece de Septiembre sau Dieciocho de Julio și ajungea până  la terasamentul de unde se vedea toată măreția diafană și albăstruie a văii. Îl lua amețeala privind ferestrele cazarmei orientate spre miazăzi  și marele rezervor de apă, ridicat deasupra unei schele de fier, unde se spunea că o dată s-a înecat un recrut. Zidurile cazarmei, care în partea de sud se ridicau chiar la marginea terasamentului, erau așa de înalte ca cele ale castelelor pe care trebuiau să le escaladeze eroii din povești, și în spatele acestor ziduri a trăit sau trăia acel bărbat despre care i-a auzit vorbind pe bătrânii săi cu mult înainte de a fi conștient de faptele lui,  maiorul Galaz, o figură imaginară și puternică cu cizme înalte și pistol la brâu,  la fel de mitologică precum don Manuel Azaña sau  generalul de bronz ce se afla în piața Reloj. În nopțile de iarnă, înainte de-a adormi, auzea printre șuierăturile vântului goarna de la cazarmă ce suna stingerea. O vede pe maică-sa foarte tânără, aplecată deasupra lui în camera grinzii, vede plafonul de paiantă ca cel al unei șuri, masa cu brasero alături de o fereastră pe unde intra mereu un soare gălbui și static  din a cărui claritate făceau parte, ca și cum ar fi fost făcute din aceeași materie în același timp vizibilă și sonoră, zgomotul păsărilor din frunzișul castanilor de India și cântecele fetițelor ce săreau coarda în târziile înserări de aprilie și de mai, când după ce ieșeau de la școală mai rămâneau câteva ore de soare. Dar acum nu e cuprins de amintirile celorlalți; ca și cum s-ar apropia înotând de mal și ar întinde cu teamă piciorul spre fundul apei și ar atinge nisipul, pășește pe cel dintâi țărm care este cu adevărat al lui, adânc încă, nesigur, aproape inaccesibil, dilatat și fidel ca întinderea paradisului. Deasupra unui bufet, la înălțime pe o linie orizontală la care mâinile lui nu ajung, sunt cești de cafea cu desene de pești de culoare crem pal și mici animale făcute din cartonul  cutiilor de medicamente. Nemișcată, lipită de perete își întinde aripile o pasăre de porțelan și el o privește ore întregi din leagăn și se miră că nu începe să zboare ca celelalte păsări pe care le vede când stă pe scaunul lui lângă fereastră. Dar totul e la înălțime și foarte departe, ca niște umbre proiectate pe tavan ce străbat în diagonală grinda, ca  fața tatălui său când el îi îmbrățișează genunchii și întinde mâinile în sus și abia dacă-i atinge cureaua. 

Ceea ce a  auzit povestindu-se și ceea ce nu-și mai amintește aproape se confundă în regiunile cele mai de demult ale memoriei sale  ca pământul și cerul în orizontul nocturn. „Tu te-ai născut în anul marilor înghețuri”, i-au spus, și cuvintele acestea, ce se referă la propria lui viață, i se par  că fac aluzie la un timp cu mult anterior nu numai  acestuia, ci întregii existențe umane, o vârstă foarte obscură și nelocuită ca primele secole ale lumii. În plină zi taică-su stă întins în pat și el își dă seama că acea prezență nu este normală în ordinea imutabilă a lucrurilor, la fel ca mirosul medicamentelor și a spirtului ars într-un recipient de metal ce rămâne în aer după plecarea acelui om temut, gras, chel, cu mustață neagră, căruia-i spuneau medic, doctorul Medina. La capătul patului chipul tatălui său e galben pe fața de pernă albă, galben și bărbia gri. Vine alt om și se așează lângă pat. Îi zâmbește în timp ce-l ia în brațe, și el simte că nu e greu, îl așează pe genunchi, ia în mână o cutie de medicamente și o foarfecă  și degetele și foarfeca strălucitoare se mișcă un timp într-un fel confuz și la sfârșit  în palma omului nu mai e cutia alungită de carton ci un câine lătrând, cu botul așa de ascuțit ca celălalt câine pe care mișcarea degetelor omului îl proiectează pe albul de var al peretelui. „Vere, curaj, aude că spune, eu am să aștept să te faci sănătos și să mergi cu mine la Madrid, aici nu e decât sărăcie.” Omul continuă să zâmbească și din mâinile sale și din lamele ascuțite și strălucitoare ale foarfecei apare alt animal, acum un măgar cu urechile ridicate, cu un coș și două ulcioare mici de hârtie. El se joacă pe jos cu animalele alea și apoi  deschide ochii și se ridică în leagăn și atunci este aproape seara și figurile albe, albastre și verzi ale animalelor de carton stau aliniate la o înălțime de neajuns pe bufet, defilând între ceștile de cafea cu desene de pești. Defilează și nu se mișcă, la fel ca pasărea de lângă perete, ce zboară și  rămâne mereu pe loc. Lângă pat aerul este atât de cald ca și fața tatălui său. Căzuse la pat, i-au spus după aceea, și a stat câteva luni cu febră, și ca să plătească medicamentele și  vizitele doctorului au trebuit să vândă vaca pe care o cumpăraseră când s-au căsătorit, și n-a putut pleca cu vărul său Rafael, care și-a găsit un loc bun de muncă la Madrid. Vărul Rafael  venea să-l vadă în fiecare după-amiază, când se întorcea de la câmp, venea cu pantalonii murdari încă de noroi și mirosind a fân și a bălegar, nu ca medicul, de care îi era frică și mai mult pentru că mirosea a doctorii și a parfum și a flacără albastră de spirt și avea mâinile albe și molatice ca ale popilor. În timp ce vorbea, așezat la capul patului, vărul Rafael lua o cutie de pe noptieră și o foarfecă și din palma mâinii sale ieșea un animal de carton: un câine lătrând, o pisică cu mustățile zbârlite, un măgar de sacagiu, un cal în galop. Crescuseră amândoi și acum pentru prima dată trebuiau să se despartă, dar vărul Rafael își întârzia plecarea, au să găsească un loc de muncă pentru amândoi, și dacă luau o cameră la aceeași pensiune economiseau mai mult și puteau să-și aducă mai repede familia la Madrid. Era o minciună că la Barcelona sau în Germania găsești mai ușor de lucru; cum să fie, dacă Madridul este capitala. La Madrid dacă te îmbolnăvești, medicamentele le plătește asigurarea, și continui să primești leafa până când te faci bine, și sunt robinete cu apă în toate casele și aragaze și băile au faianță până sus în tavan. În lume, foarte departe de Mágina, se întâmplau lucruri extraordinare, erau avioane cu reacție, ale căror urme pe cer deveneau roșiatice pe înserat, mașini de săpat, de secerat grâul și chiar de cules măsline fără să fie nevoie ca sute de oameni să-și rupă spinarea în schimbul unui salariu de mizerie, doar apăsând pe un buton, erau sateliți ce făceau înconjurul lumii într-o singură zi și foarte curând  o să fie mult mai comod și mai rapid să mergi pe lună decât să mergi de la Mágina în capitala provinciei în autobuz. Într-o zi, vărul Rafael în loc să vină în hainele lui de lucru a venit îmbrăcat în costum cu cravată, și el a văzut că încheietura mâinilor păroase îi ieșea mult din mânecile hainei și a auzit cum pantofii săi negri scoteau un sunet ciudat când mergea. A așteptat  ca mâinile și foarfeca să înceapă să se agite, dar de data asta au rămas nemișcate pe genunchi, pe stofa în dungi a pantalonului vărului Rafael, care era la fel ca cea a costumului din șifonier al tatălui lui. Vărul  Rafael l-a sărutat  de două ori  pe obraji pe taică-su, care abia  putuse să se ridice mai sus pe pernă, și apoi i-a strâns mâna  maică-sii, iar pe el l-a sărutat, l-a ridicat în mod vertiginos în sus până când a atins grinda cu capul și când l-a lăsat din nou jos  un pic amețit vărul Rafael i-a pus ceva în palmă; când a deschis-o nu avea în ea  un animal micuț, ci o bomboană de mentă învelită într-o hârtie cerată.

Dar acest loc fără timp, fără forme precise, fără legături succesive între obiecte, chipuri, cuvinte răzlețe și senzații, este în același timp fundalul vieții părinților săi care în mod sigur nu semăna cu paradisul  pe care  îl ține minte el. I-ar plăcea să-i întrebe și știe că n-o va face. O întreabă pe Nadia, privind fotografiile fiului ei; cum o să fie pentru el peste ani acest timp în care trăim noi doi, ce o să-i rămână în minte din acest apartament, pentru el cu siguranță nemărginit,  cum o să-și amintească de clădirile întunecate de peste drum unde încep să se aprindă încetul cu încetul  luminile. Poate că nici el n-o să îndrăznească să ceară să i se povestească, din timiditate sau poate din teamă, din pudoarea de a-și imagina tinerețea părinților săi și gradul de dorință pe care îl avea fiecare din ei în momentul când l-au conceput. Căci e posibil ca la nașterea cuiva să nu fi intervenit dragostea; la urma urmelor, Manuel vede originea sa ca pe o mare gaură neagră, de abandonare și poate chiar de suferință, o durere cu care a fost marcat în suflet pentru totdeauna  la naștere, înainte chiar, într-una din primele nopți pe care le-au petrecut părinții săi în camera grinzii, mai ciudat încă de imaginat pentru că el nu exista, și pentru că aproape că nu vrea să îndrăznească s-o facă,  ce au gândit sau și-au spus când au rămas  cu adevărat singuri pentru prima dată de când se cunoșteau, după ce au urcat tăcuți scara  până la ultimul etaj și au închis ușa de la mansarda unde își îngrămădiseră cu greu  mobilele recent primite în dar, ce încă mai miroseau a lac și a lemn, bufetul, patul conjugal, crucifixul, fotografiile de la nuntă cu semnătura aurie a lui Ramiro Retratista, Cina cea de Taină în relief din cositor nu din argint, șifonierul și paharele de cristal, masa mare și cele șase scaune tapițate pe care nu le-au folosit niciodată dintr-un fel de respect, ca și cum ar fi făcut parte,  ca și serviciul de cafea și serviciul de masă de porțelan, din sufrageria altora, a unei familii de fantome.

Nu știe sau nu vrea să-și imagineze, pleacă de lângă Nadia și se duce în camera unde este cufărul lui Ramiro Retratista, se uită indiferent la lumina înserării de după jaluzele, aude cutremurarea traficului de pe bulevarde, îndepărtat și continuu ca o cascadă, caută între fotografiile de la nunta părinților săi și rămâne o clipă privind  la lumina lămpii de pe biroul ei, aceeași fotografie ce se află chiar acum atârnată pe un perete în casa din Mágina, în camera aceea ce se numește salon și unde nu intră niciodată, pentru că acolo sunt încă și acum bufetul și vitrina cu paharele de cristal și masa înconjurată de cele șase scaune solemne. Se uită  de aproape la chipurile tinere ale părinților săi, care au deja acel aer abstract al fotografiilor vechi cu necunoscuți, de parcă o dată cu trecerea timpului și-ar fi pierdut identitatea lor unică și s-ar fi transformat în figuri alegorice ale unui  trecut dispărut. Îi întreabă pe acel bărbat și pe acea femeie de la distanța celor treizeci și șase de ani și vrea să afle din expresia  privirilor și a felului cum zâmbesc și își ating mâinile ceea ce ei niciodată n-au să-i spună, nici lui și  nici nimănui altcuiva; inocență, neîncredere, mândrie, singurătate, teamă, și poate de asemenea un pic de brutalitate și stângăcie, un țipăt înăbușit și un gâfâit violent în întuneric. Se uită la ochii tatălui său din fotografie; când sunt împreună, în puținele ocazii când s-a dus la Mágina în ultimii ani, amândoi evită să se privească  în față. Se uită la ochii unui bărbat de douăzeci și cinci de ani care în ziua nunții, în studioul lui Ramiro Retratista, drept alături de logodnica lui, nemișcat într-un racursi artificial în fața unei grădini franceze, nu-și relaxează mușchii încordați nici nu-și îmblânzește expresia pupilelor, ce privesc fix nu aparatul de fotografiat ci solitarele impulsuri ale voinței sale. Strânge din dinți, aproape că nu știe sau nu poate să zâmbească, așa cum nu știe sau nu poate să-și întindă în mod normal brațul și s-o cuprindă pe după umeri pe ea, ce parcă stă așezată în mijlocul  fustei  mari de satin strălucitor și vrea să etaleze fără succes un zâmbet de fericire nupțială înghețat pe buzele ei, imitând fără să-și dea seama zâmbetul actrițelor de cinema,  ale femeilor de pe felicitările pe care și le trimit iubiții în ziua de Sfântul Valentin și de pe copertele revistelor de modă. Acum tatăl lui are părul alb și fața mai  buhăită, și vârsta i-a îmblânzit trăsăturile, dar tot îl recunoaște în acea fotografie din tinerețe, ca și în cele din adolescență pe care le-a văzut,  după felul în care privesc ochii lui, după pasiunea, necunoscută lui, ce strălucește cu o intensă răceală în ei, cu un orgoliu tăcut, disciplinat și fără speranță; cine a fost, cine este acum cu adevărat, în ce măsură simte că visele sale au eșuat sau că s-au irosit, cum este și ce gândește când e singur.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura clujeană Casa Cărții. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu