Călărețul polonez (II)/ de Antonio Muñoz Molina

Abia dacă vorbea cu ea, dar nici cu altcineva, în afară de vărul său Rafael, se ducea la piață cu noaptea-n cap, se întorcea la prânz pe la ora două și mânca tăcut, fără să-i spună vreodată dacă îi place mâncare pe care o făcea ea în bucătăria comună, pentru că nu aveau loc nici măcar pentru un reșou în camera  închiriată, își scotea jacheta albă de vânzător și își punea hainele vechi cu care mergea la câmp, și înainte ca ea să strângă farfuriile și fața de masă, își aprindea o țigară și pleca din nou și se întorcea foarte târziu, după ce ducea zarzavaturile la piață și după ce repartiza laptele de la vaca pe care o cumpărase cu banii economisiți în mod meticulos timp de zece ani, mânca de seară și pleca din nou, să bea un pahar de vin cu vărul său Rafael și să meargă s-o vadă pe maică-sa, și nu i-a spus nimic, nici nu i s-a schimbat expresia indescifrabilă a feței când ea, moartă de frică, l-a anunțat că a rămas gravidă, când a început să aibă grețuri și să vomite și nu putea să suporte mirosul de pește și de spălătură de vase în chiuvetă, când a început să creadă că nu știe cum să se poarte cu el și să-i gătească  și că probabil nici n-o să știe  să nască un copil sănătos, un băiat care să-l ajute la muncă. Tot timpul stătea singură, în cartierul acela izolat unde nu cunoștea pe nimeni, departe de piața San Lorenzo, de frații ei, de maică-sa, nu îndrăznea să iasă de teamă ca nu cumva el să se întoarcă pe neașteptate și să n-o găsească, și se rușina de starea ei depresivă la fel ca de burta ei din ce în ce mai umflată, de mersul legănat, de felul greoi de a urca scările până la mansardă, de privirile și râsetele femeilor când mergea să spele rufele și să stea la rând la fântână. Se uita la poza ei de la nuntă atârnată pe perete și  se  rușina ca și când s-ar fi privit în oglindă, și  încerca să nu se uite ca să nu se vadă cum o vedea poate el, cu fața rotundă și cu sprâncenele groase, cu gura ce semăna cu a tatălui ei, dinții neregulați și firavi. Se compara cu alte femei, chiar și cu maică-sa, a cărei frumusețe regreta cu tristețe că n-o moștenise, gândea că nu știe să râdă în hohote și să vorbească tare și să se miște ca ele, și încet, încet se cufunda într-o nefericire pe care  o simțea ca pe o vinovăție și  o pedeapsă și o nenorocire ce o amenința în mod inevitabil, ca atunci când trăia în casă cu părinții ei și îi era frică de orice, să nu cumva să facă lucrurile altfel decât i se spunea,  să nu cumva  să moară unul din frații ei mai mici din cauza unei neatenții, să nu cumva să vină taică-su să-și scoată cureaua și s-o ia la bătaie.

Își petrecea ziua așteptându-l, dar când îl auzea și îi recunoștea pașii pe scară tremura de frică, frică de prezența lui, de vorbele  și de tăcerile lui, de previzibila lui răceală și de brusca lui dorință, chiar și de mirosul de tutun al respirației lui, și de fân și sudoare al trupului, dar mai ales de singurătatea impenetrabilă ce îl învăluia ca o ceață înghețată în spatele căreia își ascundea toate intențiile: să cumpere o bucată de pământ și o casă, să scape de umilința acelei camere închiriate, să aibă vaci și măslini și să vândă zarzavaturi mai mult ca nimeni altul în piață, deși uneori, așa dintr-odată, părea să uite de viitorul pe care și-l calculase de la unsprezece ani când vindea mentă maurilor lui Franco și zicea că lasă totul și o să plece din Mágina, cum făceau atâția alții pe care  îi cunoștea, care se duceau la Barcelona sau în Germania sau în Franța și nu se mai întorceau, cum o să plece și vărul Rafael. Dar rămânea tăcut evitându-i privirea, lăsa lingura în farfuria cu mâncarea  din care abia gustase și privea pe singura fereastră a camerei spre acoperișurile din Mágina, cu buzele strânse, prefăcându-se că nu aude când ea îl întreba dacă  nu i-a plăcut mâncarea, dacă năutul nu e prea tare, îi mai trebuia sare, sau era prea sărat. Nu era în stare să aibă nici cea mai mică siguranță în tot ce făcea, și se gândea cu groază că lui îi părea rău că se însurase, că dacă ar fi fost singur, ca vărul  Rafael, ar fi putut pleca imediat într-unul din acele locurile unde nu existau nici greutăți nici sărăcie, țări și orașe uluitoare cu clădiri înalte precum coșul fabricilor ce se vedeau uneori la jurnalul de la filme, unde  bărbații  aveau halate albe și curate și salopete albastre și femeile își puneau peruci blonde și ochelari de soare și fumau fără rușine țigări cu filtru în timp ce în bucătăriile lor la fel de albe ca sălile de spital munceau în locul lor mașinile de spălat vase și frigiderele electrice și aragazele.

A început să-i fie teamă că el n-o să-și iubească copilul. Maică-sa, Leonor Expósito, care născuse șapte copii, i-a văzut petele maronii de pe față și i-a prezis fără șovăire că o să fie băiat. Atunci a început să se teamă că o să-l nască mort, sau atât de firav că o să moară îndată după naștere, sau că o să aibă puțin lapte și n-o să-i ajungă să-l hrănească. În ultimele luni de sarcină, dacă trecea puțin fără să-l simtă mișcându-se o îngrozea ideea că a murit din cauza unei poziții proaste. Bănuiala că e vinovată fără să știe și teama unei pedepse nelămurite aveau asupra sufletului ei efectul unui șantaj continuu; chiar înainte de a se naște, copilul era deja un alt captiv al nefericirii sale. El n-a mai atins-o, ba chiar a încetat să se mai uite la ea,  privea în altă parte ca să nu-i vadă  corpul umflat. Și nici n-o întreba ce simptome are și nici când ar trebui probabil  să nască. Rău nu era în mod sigur; doar incapabil de orice gest sau cuvânt de tandrețe. În apropierea ei se închidea în sinea lui, și devenea mai necunoscut decât atunci când dădea târcoale nopțile prin piața San Lorenzo, mai străin și mai inaccesibil deși acum stătea cu ea și petreceau împreună câteva ore din viața lor în încăperea aceea unde nu  puteau să nu se atingă și se culca alături de ea în întuneric și imediat, aproape brusc adormea, respirând cu gura deschisă, cu picioarele răscrăcărate, ocupând aproape tot patul, lăsându-i ei cu burta ei mare și diformă înăuntrul căreia respira și se agita copilul  abia o margine de pat pe care nu se putea odihni,  toate nopțile trează, de teamă să nu se întoarcă cu fața în jos în timp ce dormea și să strivească trupul ce se mișca înăuntrul ei cu atingeri acvatice ca niște aripioare de pești, întinsă cu fața în sus, cu ochii deschiși atât de tare încât o dureau, ațintiți pe mănunchiurile de trestie și  pe petele de ipsos de pe tavanul mansardat, atât de jos că o sufoca, de parcă s-ar fi aflat într-un mormânt, la fel ca femeia aceea despre care vorbea tatăl ei, pe care au îngropat-o de vie și care a înnebunit când s-a trezit și a zgâriat cu unghiile căptușeală sicriului, sau ca surdomutul,  ajutorul lui Ramiro Retratista, pe care l-au găsit viu și cu ochii deschiși când au dat la o parte dărâmăturile casei bombardate unde au murit părinții lui. Pe fereastra fără perdele intra o lumină difuză ce se accentua pe măsură ce orele de insomnie treceau, și ea se strângea puțin câte puțin și se simțea strivită de greutatea burții și încerca să nu se miște, aproape să nu respire, de frică să nu se trezească el, și când vedea mai întâi umbra și apoi fața lui ca o pată pe pernă se gândea că dacă în clipa aceea ar aprinde lumina nu i-ar  recunoaște trăsăturile, că din cauza unei monstruoase greșeli atât de frecventă în coșmaruri se culcase cu un om care nu era soțul ei și nu era nici măcar o persoană pe care s-o fi cunoscut vreodată,  un chip fără trăsături, o față modelată de umbre, ca aceea a ființei ce se ascundea în vintrele sale, cu ochi și mâini și degete ce nu sunt  întru totul umane, dar de care cel puțin  nu îi era frică, germinase în pântecul ei și se alimentase cu sângele ei, avea o inimă ce bătea mereu în același ritm cu a ei,  mult mai slab, dar  cutremurată de aceleași temeri și  potolită uneori de același calm atât de fragil încât o mișcare bruscă putea să-l anihileze, foarte aproape de ea ca o voce ce îi vorbea la ureche, ca aceea a bunicului ei Pedro, care chiar acum, pierdut în noapte, în pământul acelui teren împrejmuit pe care tatăl ei îl numea cu o ironie sinistră ograda tăcuților, era probabil mort și putrezit,  redus doar la oase și piele uscată și la smocuri de păr alb lipite de craniu, sau inalterabil, gândea cu mai multă teamă încă, neputrezit, doar cu unghiile foarte lungi, cum spuneau că era femeia zidită pe care au găsit-o într-un subsol de la Casa de las Torres, cu mulți ani în urmă, își amintea, când ea era fetiță și bunicul ei trăia iar taică-su se afla în lagărul de concentrare, când încă nu-l cunoștea pe omul acesta tăcut și sever care acum doarme lângă ea, un somn foarte profund și insultător pentru cei ce nu pot dormi. Pe măsură ce se apropia data când trebuia să nască insomniile deveneau permanente. Aștepta în întuneric ca atunci când copil fiind se ascundea sub pătură pentru că auzea scârțâitul treptelor și era convinsă că un asasin sau un moroi urca scara ca să-i taie gâtul ah mama mea, a mea, a mea, cine o fi, taci fata mea, a mea, a mea, că acum va pleca. Nu erau pași, ci bătăi de fiecare dată mai puternice, dureroase lovituri de picioare, protuberanțe bruște ce loveau umflătura netedă a pielii, fâșâituri  și atingeri ale picioarelor mici în pântec și de asemenea deasupra capului ei, pe acoperișul din trestie, zgomote de trestie și șuieratul vântului ce lua țiglele de pe case și aducea în zorii zilei răpăituri de tobe și sunet de goarnă, chiar și ecoul pașilor soldaților pe pietrișul din cazarmă, vântul și ploaia în nopțile cumplite ale iernii aceleia când se stingea lumina așa de des pentru că spuneau că furtuna dobora stâlpii de telegraf și sârmele, și el care dormea tun ca un butuc lângă ea,  sau poate că era treaz și se prefăcea că doarme, asta o înfricoșa și mai mult, respirând și șuierând cu gura deschisă și picioarele răscrăcărate, răpus de o oboseală ce nu cunoscuse de ani și ani răgaz și răsplată. Într-o zi maică-sa a venit s-o vadă din cartierul acela îndepărtat și căruia îi ducea dorul din piața San Lorenzo, s-a uitat la ea și i-a spus înspăimântător de firesc: „Ți-a căzut burta. Ai să naști îndată”. Ar fi vrut să-i ceară să rămână cu ea, dar n-a îndrăznit, i-a spus că se simte foarte bine și că nu îi e teamă, că el o să vină imediat, pe vreme asta rea n-o să meargă la câmp. Și de la fereastra înaltă și de la masa cu   brasero-ul al cărui jăratic abia fusese ațâțat și care în memoria fiului său vor rămâne  pentru totdeauna două atribute de neuitat ale Edenului a văzut-o pe maică-sa cum mergea cu vântul în față și cum s-a întors spre ea să-și ia rămas bun, învelită într-o broboadă mare de lână neagră din acelea pe care și le puneau femeile când mergeau la strânsul măslinelor, adusă de spate, adăpostindu-se la colțuri, vulnerabilă pe sub cablurile de care atârnau lămpile de pe stradă, sub ramurile desfrunzite și tremurătoare ale castanilor, și și-a amintit de ceva ce îi spunea maică-sa  când era mică și  ea va trebui să-i spună fiului ei în zilele când va bătea vântul: „Mergi pe mijlocul străzii ca nu cumva să cadă  o țiglă de sus”.

Dar el nu venea, simțea străfulgerări ascuțite de durere între picioare și un calm neobișnuit în pântece, dacă copilul nu se mai mișcă înseamnă că e gata să iasă, așa îi spusese maică-sa, auzea  goarna ce suna adunarea pentru masa de prânz și apoi sirena de  două și jumătate de la turnătorie și nu-l vedea venind pe la colțurile pustii ale străzii, o fi întârziat  la piață și poate s-a dus direct la grădina tatălui său, fără să se oprească să mănânce, uneori părea că nu are nevoie nici de mâncare nici de odihnă, ca și cum astea ar fi fost slăbiciuni pe care un bărbat nu și le poate permite. Dar unde s-o fi dus  în după-amiaza aceea când se înserase mai devreme, dacă vântul și ploaia băteau străzile din Mágina cu o furie care-i amintea de furtunile ce provocau naufragii în filme, dacă ramurile cele mai înalte ale copacilor se aplecau pe acoperișuri și geamurile de la ferestre zdrăngăneau gata să se facă cioburi. Auzea vântul șuierând în casă, pe lângă uși, în gurile coșurilor, și i se părea că acoperișul se cutremură deasupra capului ei și că încep să se miște dalele pe care calcă și mobilele din încăpere se învârteau, foarte încet la început, apoi cu amețeala unui ochi de uragan, estompându-se în pete și în rapide senzații de culoare, ca niște nori de praf ce se ridică vara pe furtună. Stătea în picioare, lângă fereastră, cu fața sprijinită de geam, uitându-se la strada pe unde el nu apărea, și a trebuit să se apuce cu amândouă mâinile de marginea mesei și să caute aproape pe bâjbâite  un scaun pe care s-a prăbușit foarte încet trupul ei din ce în ce mai greoi. Acum nu putea să leșine, și-ar strivi copilul dacă ar cădea, dacă și-ar pierde cunoștința s-ar trezi într-un pat de spital când și-ar reveni și i s-ar spune că fiul ei s-a născut mort, din cauza ei, a picioarelor debile și a lipsei de curaj. A întins mâinile până a atins picioarele patului și a reușit să se ridice și să ajungă la el, străpunsă acum dintr-o parte într-alta de o durere ce-i tăia respirația, incapabilă să strige, mușcându-și buzele ude de lacrimi și  salivă ca ale unui copil care plânge, s-a întins pe o parte în pat și durerea a dispărut pentru câteva secunde, a reușit să se întindă cu fața în sus, înfigându-și coatele și călcâiele în cuvertură,  și a rămas nemișcată  cu fața la tavanul jos unde vuia cu asprime vântul, așteptând să revină durerea, cu mâinile pe burtă, de parcă ar fi vrut să oprească scurgerea intestinelor și a hemoragiei abundente. Simțea împunsături, mușcături între picioare, străfulgerări, junghiuri încete de durere, își imagina cum copilul își face loc să iasă printre măruntaiele ei cu zgârieturi ca de pisică, că se îneacă  și  dă din colț în colț și se oprește gâfâind, la fel ca ea, sufocat de sudoare,  împins din nou de o furie mai puternică decât a vântului, vedea în fața ochilor ei pântecul ca un munte sub a cărui greutate va pieri și  mușca gemând cuvertura  îngropându-și fața în perna umedă de sudoare, de salivă și de lacrimi, de sângele buzelor ei rănite. Vântul s-a întețit devenind un strigăt aproape inuman ce răsuna în încăpere, un strigăt de femeie, dar ea nu auzise niciodată un asemenea strigăt și a trecut un timp până să-și dea seama că se auzea pe ea însăși. Vedea ca într-un vis cum lumina se făcea mai slabă și cum mobilele se transformau în pete de culoare închisă, a început să pipăie tăblia de la capul patului până la noptieră, marginea rece și ascuțită a sticlei, firul veiozei, dar degete nu-i ajungeau până la întrerupător și au lovit ceva ce a căzut jos cu un zgomot dezastros, și atunci a început să sune o sonerie ce-i sfredelea auzul cu aceeași cruzime ca durerea din pântece, dărâmase deșteptătorul  și el o s-o certe când va veni, dar trebuia să-l oprească,  trebuia neapărat ca soneria să se oprească  pentru că altfel o să moară sau o să înnebunească, s-a târât până la marginea patului, cu aceeași senzație că se află în  primejdie ca pe buza unei prăpăstii, a întins mâna dreaptă până a atins podeaua, dar degetele sale se mișcau în aer fără să găsească suprafața curbată și metalică a deșteptătorului, și nu era în stare să-și întoarcă capul și să-l caute, acum soneria suna exact între tâmplele ei, înăuntrul ei, o străbătea în linie dreaptă de la un timpan la celălalt așa  cum durerea ascuțită îi străbătea pântecele dintr-o parte în alta; dintr-o dată soneria s-a oprit, s-a deschis ușa  și  acum era noapte. Cineva o privea de foarte de sus, un chip necunoscut, și foarte palid, luminat din când în când de strălucirea spasmodică ce venea de afară, și care aplecat deasupra ei, în timp ce-i repeta numele, s-a făcut mai mare ca și când  l-ar fi văzut reflectat într-o lentilă convexă; l-a recunoscut după respirația foarte caldă, după asprimea mâinilor ce-o mângâiau pe frunte și îi dădeau la o parte părul ud, nu după vocea sa ce avea un ton ciudat de moliciune, de delicatețe și gingășie. Liniștește-te, l-a auzit spunând, nu-ți face griji, o să trimit pe cineva s-o anunțe pe maică-ta și pe moașă, stai liniștită, nu te mișca, nu-ți fie teamă, tremurând și el, înspăimântat, luând de pe jos deșteptătorul, apăsând în van întrerupătorul de la veioză,  fir-ar al dracului, acum s-a stins și lumina. Când s-a ridicat a vrut să-l oprească lângă ea, nu pleca, repeta, nu mă lăsa să mor, dar el s-a desprins din mâinile ei spunând că o să se întoarcă repede, și când a rămas singură și și-a întins  mâinile să-l caute a simțit că începe să se scufunde într-o furtunoasă întunecime, ca și cum o înghițea apa și vântul, târându-i spre adâncuri greutatea pântecului,  plesnind de durere ca de o lovitură sigură de secure ce despică în două jumătăți ciotul unui măslin,  simțind cum sângele îi șiroiește și că viața i se scurge printre coapse  în timp ce patul și podeaua și tavanul și pereții casei se cutremurau o dată cu rafalele de vânt care în noaptea aceea scoseseră copacii din rădăcină și dărâmaseră stâlpii și sârmele de telegraf lăsând întregul oraș într-un întuneric al groazei și al dezastrului care le-a amintit multora de întreruperea luminii după alarmele aeriene. A auzit din nou voci, dar bătăile inimii sale le acoperea, vedea o lumină apropiindu-se prin aerul încețoșat din cauza lacrimilor și inundat de strălucirea sudorii, flacăra unei lumânări pe un sfeșnic albastru, și o mână care-l ținea, a recunoscut chipul lui Leonor Expósito și apăsarea degetelor ei, simțea mâini brutale ce o deschideau afundându-se în ea ca mâinile măcelarilor de la abator în ligheanele cu sânge, împinge, îi spuneau, aproape strigând, dar era sigură că dacă ar fi continuat să împingă durerea ar fi omorât-o, a strâns din dinți, a închis ochii,  ceva ieșea din ea rupând-o, ceva ce brusc a început să alunece cu o suavitate lichidă ce o împingea în neființă, chipuri și trupuri se mișcau în semiîntuneric, apăreau și dispăreau în lumina slabă a lumânării, confundând-se cu umbrele frânte ce se alungeau pe tavan în timp ce ea cu ochii închiși din nou auzindu-și scrâșnetul dinților continua să împingă până când s-a pierdut cu totul într-o sfâșiere delirantă și finală. Când și-a revenit ceva vinețiu și plin de sânge atârna suspendat cu capul în jos în lumină ca un animal ce mai zvâcnește încă după ce l-au jupuit de piele, infim, vulnerabil, legănându-se, nu o față cu trăsături ci doar o gură deschisă ca  o ruptură ce scotea  un plânset mult mai slab decât  izbiturile și șuieratul vântului  într-o noapte de iarnă de acum treizeci și cinci de ani.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura clujeană Casa Cărții. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu