Călin Hentea: „Confruntarea propagandistică dintre ideologii diferite este necesară pentru progresul societății”
Călin Hentea s-a născut la 2 mai 1958 la Brașov și a absolvit în 1983 Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini din București. După 1990, cariera lui s-a derulat în mare parte fie în presa militară (televiziune, ziar, cinematografie), fie în domeniul operațiilor psihologice – PSYOPS în secția de specialitate a Statului Major General.
– Călin Hentea, din câte știu, urmează să-ți apară o enciclopedie a propagandei la care lucrezi de multă vreme, prin urmare în momentul acesta pari cel mai îndreptățit să răspunzi câtorva întrebări. Ce este de fapt propaganda?
– Într-adevăr, peste câteva luni, mai precis în februarie, urmează să-mi apară la editura “Adevărul” Enciclopedia propagandei românești în două volume care vor însoți, fiecare, câte un număr din revista “Historia”. Până atunci, sper să pot termina și Enciclopedia internațională a propagandei, proiectată în cinci volume, care acoperă fenomenul în desfășurarea lui în toată lumea timpurilor moderne. Iar acum, ca să-ți răspund la întrebare, sunt nevoit să te trimit la ultima mea carte, “Noile haine ale propagandei”, apărută în 2008 la editura Paralela 45, în care am formulat o definiție a ceea ce eu consider că înseamnă conceptul de propagandă astăzi. Adică: “Acțiuni de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusiv alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură”. Limitarea obiectivelor propagandei la cele de natură politică cred că este necesară tocmai pentru a putea face o distincție față de educație sau față de publicitate. Minciuna din conținutul propagandei nu trebuie privită în sensul strict, adică negrul este prezentat drept alb și invers, ci în sensul său mai larg, ce cuprinde și omisiunea (ne prefacem că nu există negrul), exagerarea (totul este doar alb, fără nici un pic de gri) sau minimalizarea (punctele negre sau gri sunt insesizabile). În fine, caracterul exclusiv al propagandei credem că se referă, în esență, la tonul categoric cu care sunt rostite acele mesaje care exclud orice contrazicere sau nuanțare. Faptul că actul de propagandă trebuie să fie o acțiune conștientă (nu întâmplătoare), manifestată de o anumită entitate fizică sau instituțională în scopul atingerii anumitor obiective oneroase ale acesteia (interesele pot fi evidente sau ascunse) credem că reprezintă condiția pe cât de firească a unui act de comunicare publică, pe atât de puțin blamabilă. De aceea nu consider că propaganda în sine sau acuzația de “a face propagandă” înseamnă neapărat ceva rău, subversiv, cu conotații peiorative.
– Înțeleg că propaganda nu e specifică unei anume societăți sau unei anume perioade, diferă doar modalitățile de manifestare. Azi cum este ea față de ieri, la noi și aiurea?
– A face propagandă, adică a încerca să influențezi atitudinile, comportamentele și reacțiile politice ale semenilor tăi (fie aceștia supuși, cetățeni, soldați, simpatizanți etc.) în sensul dorit de tine (tu fiind un rege, om politic, ministru, președinte, general-comandant, lider protestatar etc.) a stat în firea oamenilor de când lumea și pământul. Desigur, abia în 1622 catolicii au introdus cuvântul “propagandă”, atunci când Vaticanul a înființat o structură menită să contracareze peste tot în lume reforma protestantă. Dar și Cezar își făcea propagandă politică atunci când trimitea la Roma rapoartele sale triumfătoare despre cum îi zdrobea el pe gali (De bello galico). Tot propagandă făcea și Martin Luther atunci când bătea în cuie pe ușile catedralelor germane tezele sale anti-papale și le vorbea enoriașilor. În tot secolul al XIX-lea și până la sfârșitul Primului Război Mondial, nu era nicio problemă morală sau etică în a face propagandă, aceasta fiind considerată o componentă firească a activității politice. Excesele, îndeobște britanice (ceva mai puțin la francezi) din timpul războiului privind demonizarea germanilor (propaganda celor de la Crewe House) sau pentru atragerea Statelor Unite în conflict (propaganda celor de la Wellington House) au dus la anatemizarea propagandei. Apoi au venit Hitler și Stalin care au confiscat de tot propaganda, stigmatizând-o definitiv. În aceste condiții, pentru a face diferența față de totalitarism, britanicii și-au denumit structura de propagandă de război împotriva Germaniei naziste Executivul de luptă politică – Political Warfare Executive, iar americanii i-au spus, mai simplu, Oficiul de Informații de război pentru propaganda internă și Oficiul pentru servicii strategice – pentru propaganda externă și asupra dușmanului. Caruselul denumirilor multisecularei propagande s-a diversificat enorm după război, urmând specializările acesteia pe diferite domenii. Astfel, în armată i s-a spus “operații psihologice – PSYOPS” și mai apoi “operații informaționale – INFO OPS”; în lumea politică i s-a spus management al evenimentelor, comunicare strategică sau comunicare politică; în lumea instituțională i s-a spus relații publice sau afaceri publice; în lumea diplomatică i s-a spus diplomație publică; în lumea comercială i s-a spus publicitate. Să nu se supere pe mine specialiștii din domeniile respective, dar perspectiva istorică și esența, fondul problemei conduc către aceeași origine: propaganda. Ar mai trebui adăugată drept semnificativă clasificarea celor trei tipuri de propagandă (clasificare valabilă și pentru operațiile psihologice PSYOPS): propagandă albă – în care sursa emitentă este declarată, autorul mesajelor este asumat; propaganda gri – în care nu se știe cine este autorul mesajelor; propaganda neagră – care declară un alt autor, o altă sursă emitentă a mesajelor, decât cel real.
– Ce urmăresc autoritățile unui stat prin propagandă într-o perioadă de pace?
– La întrebarea aceasta a răspuns foarte convingător sociologul francez Jacques Ellul, în lucrarea sa din 1960, Propagandes. Este vorba despre propaganda de integrare, opusă celei de agitație. Propaganda de integrare este specifică, potrivit lui Ellul, națiunilor evoluate și are drept scop stabilizarea corpului social, unificarea și consolidarea acestuia; este vorba despre o propagandă de conformare la regulile sistemului, pentru adaptarea individului la cerințele, uneori asperitățile vieții cotidiene în parametrii stabiliți și acceptați. Este o propagandă nu foarte evidentă, ci mult mai subtilă și de lungă durată, care desigur se desfășoară liniștită în timp de pace, începând cu pălăvrăgeala de la micul dejun, până la talk-show-ul de noapte. Să dăm ca exemplu propaganda metropolitană (nu cea externă) pentru american way of life, saupropaganda internă din fosta URSS. Opusul propagandei de integrare este propaganda de agitație – specifică perioadelor de criză sau război -, care urmărește revolta oamenilor împotriva sistemului, pentru răsturnarea acestuia sau mobilizarea oamenilor pentru a lupta împotriva dușmanului desemnat. Propaganda de agitație, spre deosebire de cea de integrare, care se bazează pe elemente predominant raționale, este emoțională, face apel la instinctele primare, stimulează ura și excită nevoile bazale. Este o propagandă în care apar elemente subversive, minciuna, exagerarea, tonul este imperativ și categoric, iar toate acestea nu cunosc limite. Pe cât de discretă este propaganda de integrare, pe atât de vizibilă, impertinentă, zgomotoasă este cea de agitație. Exemplele sunt, din nefericire, mult prea numeroase și evidente.
– Există propagandă pozitivă și propagandă negativă?
– Este greu de calificat propaganda în sine drept pozitivă sau negativă, ci mai degrabă poate fi considerat ticălos sau nu prin obiectivele sale cel ce face propaganda respectivă. Românii, și nu numai ei, au o sensibilitate anume, dureroasă, pentru conceptul de propagandă după ce au fost siluiți, vorba lui Ceahotin, atâtea decenii de propagandă dejistă de tip stalinist și apoi de cea naționalist-comunistă a lui Ceaușescu. Cu un pic de detașare istorică, propagandei i se pot descoperi chiar și în istoria națională recentă aspecte pozitive, benefice. Astfel, cred că toată lumea este de acord că propaganda generației pașoptiste, desfășurată la Paris și Londra pentru Unirea principatelor, a fost una pozitivă, pentru că scopurile acesteia le erau benefice românilor. Tot benefică românilor le-a fost și propaganda de la Paris, din 1917-1919, a grupului de intelectuali ieșeni din care făcea parte și O. Tafrali, pentru a face cunoscute argumentele și drepturile nației române pentru Unire. În fine, ceea ce au făcut autoritățile române în materie de propagandă externă, în 1997, înaintea summit-ului de la Madrid și apoi în 2002, înaintea summit-ului de la Praga, pentru admiterea României în NATO, iarăși cred că au fost lucruri bune. Chiar dacă din toate campaniile menționate au lipsit în mod firesc acele argumente, fapte, date reale, de altfel, care nu ne avantajau, nu susțineau cauza respectivă și au fost evidențiate celelalte. De aceea, cred că nu a face propagandă în sine este un lucru rău; ticălos poate fi doar autorul propagandei prin ceea ce urmărește el.
– Dacă propaganda reprezintă o propagare a unei ideologii, e posibil ca, simultan, într-un stat, să existe mai multe feluri de propagandă? Cum se înfruntă ele?
– Mă provoci să vorbesc despre situații democratic ideale și totodată normale, firești. Pentru că este normal și firesc ca într-un stat să circule mai multe ideologii – evident, mai puțin cele extremiste – iar adepții lor să facă propagandă în sprijinul a ceea ce ei cred. Este anormal să existe sau să fie acceptată doar o singură ideologie – cum a fost cazul statelor comuniste și fasciste – și să se facă propagandă doar pentru național-socialism sau comunism, iar acea propagandă să se desfășoare cu resursele și mijloacele statului, care de fapt provin de la cetățenii contribuabili. Este normal și firesc să se facă o propagandă rațională, bazată pe idei și principii, pigmentată doar cu elemente emoționale, speculative și este nefiresc și nesănătos ca argumentele emoționale, exagerate, mincinoase să prevaleze în confruntarea propagandistică. Într-un fel, confruntarea propagandistică dintre ideologii diferite, care înseamnă, în cele din urmă, soluții diferite de organizare și conducere a statului, este de fapt acea confruntare de idei necesară pentru progresul societății. Toate acestea însă reprezintă, cum spuneam la început, proiecții ideale, vecine cu utopia.
– Ce legătură există între propagandă și cenzură?
– Istoria propagandei se confundă, din păcate, cu istoria cenzurii. Atât Enciclopedia propagandei românești, cât și cea internațională, de care vorbeam la începutul interviului, cuprind la sfârșit o cronologie a evenimentelor cu semnificație propagandistică, în care cele legate de cenzură sunt foarte numeroase. Evident că, în absența concurenței, deci în situație de monopol propagandistic, ceea ce însemnă cenzurarea oricăror opinii contrare, propaganda rămasă drept unic actor pe scena socială are cele mai mari șanse de a fi acceptată și de a determina acele schimbări comportamentale și atitudinale urmărite. Propaganda comunistă din România lui Dej și cea a lui Ceaușescu nu putea avea nicio șansă fără o cruntă cenzură. Dacă românii, și nu numai ei, ci toate popoarele înrobite în lagărul socialist ar fi avut libertatea de informare, circulație, de contact cu ideile, filmele, muzica, informațiile care circulau în lumea liberă, fără îndoială că Zidul Berlinului nici n-ar mai fi apucat să fie ridicat. Cel care aplică cenzura este și propagandist sau, altfel spus, orice act de cenzură este în același timp și un act de propagandă, deoarece interzicerea opiniei contrare înseamnă tot atâtea șanse pentru promovarea propriei viziuni.
– Deși sunt chestiuni diferite, există în mod sigur legături între propagandă și manipulare. Dar dacă propaganda dezinformează, prin urmare manipulează, e posibil ca ele să ajungă să se suprapună, să se confunde? În ce condiții? Ce se întâmplă în acel moment?
– Intrăm iarăși în sfera destul de aridă a conceptelor. Propagandă, manipulare, dezinformare. Iată cuvinte care apar foarte des în discursul public, de obicei al politicienilor români, care din păcate sunt deopotrivă inculți și superficiali. De altfel, ei sunt oglinda fidelă a electoratului român. Aflându-ne însă în spațiul unei publicații culturale, trebuie, zic eu, să respectăm disciplina conceptelor. Despre propagandă am vorbit. Septimiu Chelcea spunea că manipularea este doar un alt nume al propagandei, iar Bogdan Ficeac aducea diferența specifică prin aceea că influențatul, persuadatul, nu-și dă seama că este influențat, persuadat. Concluzionând, se poate spune că manipularea este o formă perfidă a propagandei, în care audiența țintă nu-și dă seama că este supusă unui proces subtil sau grosier, local sau de masă, conjunctural sau de lungă durată de influențare într-un sens anume. Dezinformarea este iarăși una dintre formele propagandei, caracterizându-se prin intenția de a induce în eroare ținta prin mijloace secrete, astfel încât cei vizați să acționeze pe baza inducerii unei percepții greșite a realității. Dezinformarea este de obicei produsul serviciilor secrete și mai puțin a oamenilor politici, pentru că aceștia știu că, dacă sunt prinși cu minciuna, riscă să piardă totul. Dezinformarea este, totodată, rudă bună cu manipularea și cu subversiunea, fiind folosită nu numai de serviciile secrete, dar mai ales de comandanții militari în război. Sigur că în cadrul operațiilor de manipulare se recurge și la dezinformări (adică la a face albul negru și negrul alb), iar în campaniile de propagandă îndeobște gri sau negre se pot întâlni și manipulări și dezinformări, dacă acestea sunt considerate necesare și, în limita unor riscuri politice sau, după caz, militare, acceptabile.
-
Răsturnare de situație la Nvidia: Jensen Huang ia în calcul o revenire spectaculoasă la conducerea gigantului de 4.000 de miliarde de dolari, la doar câteva zile după demisie. Elon Musk îl susține, iar Silicon Valley pune presiune pe companieZF 24 · 15 noiembrie 2026
-
Grafic: Cum a evoluat comerțul cu bunuri de larg consum?Retail&Agrobusiness · 15 noiembrie 2026
-
Grafic: Modificarea anuală a indicelui prețurilor de consum (%)Bănci și Asigurări · 15 noiembrie 2026