Calmul prelevat în furtună (II)/de Liviu Cangeopol

1. Prima iubire a lui Nerval

Nu ți-am vorbit niciodată despre impreciziile mele erotice. Toți ascundem iubirea neîmplinită a unei femei amplificate în perimetrul închis al orașului în care trăim. Toți cei firești în aberația lor blazată. Uneori sîntem surprinși de mîhnirea evocării, rușinați de naivitatea vîrstei, mistificați de scurgerea deformărilor emoționale, rareori dispuși la o întoarcere analitică.

Înaintea amănuntelor, importante ca pitoresc, dar fără discernămînt loial, sîntem interesați de cadru. Principiul este simplu, ca orice principiu descifrat: distincția dintre ordine și haos este asigurată de limită. Dacă numărul unu este întruchiparea purității maxime, numărul doi cuprinde cea mai vagă formă a potențialului dizarmonic, în raport cu procentajul concordanței. Pe măsură ce înălțimea cifrei sporește, fracția își inversează valorile, raportul rămîne constant. Insist să accentuez că ne referim la sistemele perspectivei umane. Orice punct pe axa numerelor reprezintă o îngrădire a neliniștii absolute. Pe scurt, haosul total poate fi găsit doar în prezența infinitului. Cum numai lui Dumnezeu îi este conferit atributul nemărginirii – și cum în el nu poate exista nimic haotic, putem deduce că haosul, în forma lui completă, nu există. Ca manifestare a polului potrivnic, învălmășeala, confuzia, dezordinea alcătuiesc idealul Îngerului Întunecat, cu aplicabilitate impactuală pe porțiuni mărunte, chiar dacă nouă, ființe bicisnice prin tratament, ne apar nelimitate.

De notat că formulele repetitive, inerente unui cuprins fără mărginiri, diminuează forța incoerenței. Practic, debandadă absolută nu există decît în forma pur teoretică a unor spații restrînse, entropice, restrictive. Orice împuținare a infinitului afectează două coordonate organizate pe traseul a două mărimi matematice cu direcții opuse: dezordinea, cu vector negativ, și armonia, cu tendință contrară. În ideea că lucrurile au o aplecare firească de a fi redate alinierii inițiale, Universul urmează să se contracte prin spasme deloc plăcute.

Aparența dezordinii aduce un punct de sprijin elocvent în favoarea poeziei, eludînd structura matematică nevăzută a zilei. Un tînăr cu morbidități lirice începe să zburde prin cala inspirației, smulge informații culturale de unde poate, coboară în văgăunile propriului eu sacrificat și se așterne pe înșiruit stanțe poetice uimit de precizia figurilor sale de stil, de cadența metaforei, de ritmul revenirilor, fără să bănuiască o clipă că în spatele aparenței citadine pe care încearcă s-o redea hîrtiei se află geometria univocă a spațiului circumscris. Repetiția creează rînduială și rigoare, în ciuda variațiunilor, timpul introduce culoare în jocul improvizației și în rigiditatea sistemului. De aceea prima iubire este atît de importantă în viața unui individ alienat strămutării. Experiențele adolescenței sînt sculptate în piatra cetății prin care-ți umblă pașii, rămîn imprimate în eternitatea creierului și a sufletului, strălucesc ca o pecete a ceea ce-ai fost cînd erai cu adevărat, într-o combinație organică a două planuri complementare, disjunctive, adverse și adiacente.

Un filozof a constatat că universul se termină la marginea cunoașterii. E tot ce contează în concluzia acestor meditații. Trăim în plină armonie cu spaima dezordinii și străbatem fericiți porțiuni de peisaj acoperind rîpe primejdioase. Moleculele sentimentului de-atunci, frînturi de imagini, fulgurații ideatice plutesc la tot pasul prin văzduhul imediat. Din esența lor distilată poți recrea oricînd absolutul primordial.

Iubirea mea a început într-un parc înțesat de umbre articulate de crengi în vigoare, dialoguri de păsări, scîrțîituri irizate de tramvai urcînd Copoul de-a lungul anilor, familii în trai măsurat. Nu-i știam numele, n-o mai văzusem niciodată, prima prejudecată participa la ideea că e o străină în căutare de aventuri într-un oraș în care n-o cunoaște nimeni. Mă înșelam aproape în toate privințele.

Stătea pe o bancă scofîlcită, fuma cu coatele pe genunchi ținînd picioarele desfăcute sub o fustă lungă în carouri mărunte de culoarea maroului distribuită în vreo cinci nuanțe alternative. O pamblică de factură indiană îi ținea fruntea liberă de părul castaniu revărsat pînă la brîu. Cînd m-a văzut a aruncat restul țigării cu două degete, s-a ridicat, m-a apucat de mînă ca și cum mă aștepta de cine știe cînd, a rostit „hai” cu o muzicalitate aparte și m-a tras după ea două străzi mai încolo, negăsind necesară articularea vreunui cuvînt. S-a oprit în dreptul unei case pipernicite, a băgat mîna sub tivul fustei, de unde, dintr-un soi de portofel, a produs o cheiță, a deschis lacătul porții înlănțuite – după ce-am intrat l-a încuiat la loc, am străbătut o verandă îngustă și am pătruns într-o cameră de mărime obișnuită pentru acele locuri, apucături și timpuri.

Spațiul era întregit de un pat îngust, o masă nehotărîtă, o oglindă ruginită zumzăind pe unul dintre pereți, o lampă de petrol care adăpostise trei generații de oameni simpli, două scaune desperecheate de Miliția Populară, un aragaz fără cuptor, un cuier de metal, un șifonier schimonosit, chipuri de morți în fotografii înrămate, covoare subjugate de istoria prafului, o chiuvetă de fontă. Mi-a făcut semn să iau loc pe pat. S-a întors să prepare un ceai, s-a prezentat silabisind cu accent:

Ludivina Panamarra, Catalonia franchistă, studentă la Arhitectură. Tata e neurochirurg în Vilafranca del Penedes. Eufemiano Cervantes. S-a întors cu cănile aburind, le-a depus pe masă. Șapte frați și patru surori.

Asta ducea la un total semnificativ de doisprezece. Mă strivise cu informații care țineau de cultura profundă. Pentru ea, probabil banale. Mie, nici prin cap nu mi-ar fi trecut. N-am putut spune prea multe.

Fiu unic la părinți, elev la Național, cunoscut sub reputația de Leandru Apocinaceu Popescu.

De-acum înainte, Nerval va fi numele tău.

Am băut. N-am articulat nicio obiecție, tocmai din politețea de-a nu jigni incapacitatea ei de-a pronunța nume sofisticate în altă limbă. Situația era suficient de extravagantă ca să mai stric din uvertură.

O dragoste la prima vedere, mi-a zis, și era cu vreo patru ani mai în vîrstă decît mine, survine după un contact vizual de 8,2 secunde, o medie stabilită clinic de savanți cu conștiința observației în afara circumstanțelor. Din cele determinate de tata, atracția este apriorică în configurația firii, datorită capacității de rezonanță a ființei. Toate astea mi le-a spus în aeroportul din Barcelona, accentuînd irelevanța genetică. Nu orice ureche este capabilă, nu orice ochi poate detecta, nu orice palmă simte. O lungime de undă corespunde optim unei singure alte lungimi de undă, întocmai coardei lovite care antrenează cutia de rezonanță a chitării pentru a emana o notă particulară. În relațiile dintre ființe, lucruri, plante, concepte, visuri și opere de artă, vibrația joacă o funcție de comunicare esențială. Acum ești pregătit… Vamos!

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească