Calmul prelevat în furtună (III)/ de Liviu Cangeopol

1. Prima iubire a lui Nerval

S-a ridicat de pe scaun, și-a netezit pliurile fustei, m-a mîngîiat pe păr cu duioșia sorei care-și ia rămas bun, a ferecat ușa casei și poarta curții, am luat-o spre Biblioteca Eminescu, am făcut la dreapta spre Universitate și m-a condus spre ceea ce avea să marcheze pentru totdeauna blazonul făpturii mele actuale: cursurile zvăpăiate ale profesorului Cristofor Gamaliel. Ne-am așezat în ultimul rînd, ținîndu-ne de mînă, absorbiți de solemnitatea academică, apropiați de patetismul iminentei întîmplări.

La jumătatea prelegerii, o fată îmbrăcată militărește s-a apropiat de Ludivina și i-a înmînat un bilețel, s-a ridicat fără să zică nimic, mi-a aruncat o privire mai scurtă decît cele 4,7 secunde necesare despărțirii, și ieși prin cea mai apropiată ușă, nu înainte de-a-și flutura mîna pe direcția profesorului, care i-a clipit din ochi. Am rămas stingher/fascinat pînă la sfîrșit, aruncat la picioarele unei lumi pînă atunci ficționale.

La ieșire am fost legitimat brutal de doi indivizi evidenți, încolțit cu întrebări încrucișate. Ce caut într-o aulă universitară? De cînd umblu cu persoane străine? N-am școală? Ca elev de liceu îmi trebuie aprobare specială de la secretariat. Unul din ei, spre a-și marca dispoziția investigativă, m-a întrebat ce este tatăl meu și cînd i-am spus a realizat că-i fusese elev. Ancheta s-a încheiat brusc. Ultimul avertisment: să nu mai calc pe-acolo, nici singur, nici însoțit.

Mă aștepta pe bordură, două străzi mai la vale.

A fost notificat: ești prea tînăr pentru treburi serioase. El maestro puede tener problemas porque alguien como tú.

Un tramvai se apropia din deal. S-a ridicat, mi-a făcut semn. Am urcat, am călătorit. Coborîrea avu loc în cartierul vechi, pe unde trecusem de atîtea ori în copilărie, pe lîngă o fierărie unde se potcoveau cai, se reparau căruțe, se căleau tăișuri. Am intrat într-o casă părăsită cu mobile încărcate și afișe de filme interbelice lipite pe unde se putea. Prin sticla semi-întunericului doi nori străjuiau un pat care plutea ca un templu în camera imensă.

Ia loc unde vrei, spuse și se sui pe pat, se băgă sub plapumă, închise ochii și adormi.

M-am așezat turcește într-un colț. Am moțăit o vreme, prins în gelatina calmului ca un animal nu pe deplin mort într-un recipient cu cloroform. Afară începu să plouă, pentru efectul sonor. Un mic curcubeu își înfiripă arcul ca pînza unui păianjen celest între un tablou luminat și o lampă de porțelan. În veranda închisă s-au strîns cîteva păsări de curte, o pisică, doi cîini. La miezul nopții ne-am trezit.

Ludivina a scos din sertarul unui cabinet un cuțit care a strălucit în bătaia unei reflecții, s-a înfășurat cu o centură de piele neagră, de care atîrna o teacă de plasă metalică, și-a pus o pereche de mănuși și a dispărut în direcția unui bloc din apropiere, îngăduindu-mi s-o urmăresc de la distanță. Am așteptat-o ascuns în discreția unui chioșc ferecat. Măsură inutilă, cartierul era cufundat într-o beznă de codru. M-am uitat la ceas, înțepenit la ora zero. O umbră apăru în cadrul scării, o mașină opri cu farurile stinse, în raza plafonierei o văzui pe Ludivina, acoperită de sînge, gîfîind cu satisfacția împlinirii amînate, din cîte puteam aprecia din poziția mea păcătoasă, urcă și dispăru. În continuare, ora 12.

Să recapitulăm: hoinăresc fără nicio grijă prin orașul patriarhal, întîlnesc o fată cu personalitate accentuată, sînt supus unei prelegeri despre natura îngerilor egregori care nu-și mai recunosc stăpînul, sînt expus în prezența lui, acostat de falanga serviciului secret, ajung într-o casă extremă care nici nu cred că există, aproape că devin martorul unei violențe însîngerate, care o are ca protagonistă pe aceeași făptură cu nume de revistă tehnică din Anzii Cordilieri, toate astea la numai 17 ani!

Niciun prieten n-ar fi acceptat acest fir narativ! M-am dus acasă și i-am zornăit la picioare tatălui meu lanțul întîmplărilor. Bătrînul a găsit cu cale să-mi vorbească cu blîndețe, a făcut niște trimiteri literare cu caracter obscur, m-a convins că trebuie să fiu văzut, m-a însoțit la cabinetul psihiatric al doctorului Schneiderman. De la un cap la altul reieșea că avem de-a face cu un mare scandal, ce trebuia aruncat sub preș. La prînz eram internat la Casa de nebuni. M-au sedat de la poartă, m-au prezentat unui doctor stagiar, complexat și ursuz, m-au băgat într-o pijama strîmtă, m-au încuiat într-o rezervă.

Singurul mod de-a călători interstelar este pe liniile de fugă ale căii cromatice. Roșul te apropie de obiectele distante, albastrul te îndepărtează. O combinație de galben, verde și alb deține strategia de-a tăia trasee volitive pe deasupra suprafețelor. Orice punct de pe axa unei culori corespunde fiecărui alt punct, asigurînd deplasarea instantanee dintr-un loc în altul. Neuleptil. Ubicuitate. Spasm.

După trei zile am reușit să fac rost de un plan de evadare pe care l-am aplicat întocmai. La Institutul de Arhitectură, inutil de reliefat, nimeni nu auzise de Ludivina Panamarra Cervantes din Catalonia franchistă. Casa din spatele parcului era scoasă la vînzare, cea din Podul de Fier se adeveri o prăbușitură prin care se fugăreau șobolani împiedicîndu-se-n dinți, în poarta Universității vegheau cei doi cerberi care mă arestaseră cu o săptămînă mai devreme. Mergeam pe străzi și auzeam sirenele mașinilor Salvării traversînd intersecțiile. Nu aveam unde pune capul să dorm pentru cîteva clipe. Benzodiazepină. Frustrare. Zboruri interzise.

Am reușit să găsesc o casă părăsită lîngă pădure, cu geamurile îmbrățișate de plăci de placaj și ușa sugrumată în scînduri, curtea dominată de buruieni întunecate, gardul împărțind parcele de nimic. Tata mă căuta prin baruri, biserici, cinematografele din centru. Eu îmi vedeam de apatia indusă care se zbătea să iasă în drumul Ludivinei.

Cînd am dat de ea, zăcea inertă cu sertarele smulse în mijlocul unei camere mobilate cu ierburi. Tablouri ale Apocalipsei dominau pereții. O dîră de sînge se prelingea de sub tîmplă. Se sufoca. Am udat-o cu apă. S-a trezit.

Am supraviețuit și probei inundației, zise. Mi-am ispășit comanda.

I-am arătat cana cu care am readus-o la activitate.

Nerval, dacă dragostea împlinește un ideal, mă voi culca cu tine, acum, în virtutea amendamentului de liber arbitru, dar capitolul va fi încheiat instantaneu.

Vorbea ca o ființă cu mințile retrase în altă dimensiune, impresie întărită de vizualul rănii deschise.

Profetul spunea că Diavolul și-a pierdut orice speranță de-a fi capabil să ne rătăcească în lucrurile semnificative, așa că trebuie să fim atenți să nu-l urmăm în cele mărunte. Tot ce-ți rămîne de făcut este să păstrezi relația dintre noi pură.

Aș fi dat orice să știu cum trebuie să mă comport… Eram atît de tulburat de scenă, informații și percepția directă încît n-am făcut nimic. Mi-a luat mîna în mîna ei si a sărutat-o.

Îți mulțumesc! – a spus și și-a reluat poziția muribundă.

Karma se buluci în odaie.

Regele a fugit!

De unde știai că mă aflu aici? Mai ales la ora asta! De ce nu ciocănești la ușă? Și care rege?

Regele! Cum „și care rege”? Pe ce lume trăiești? E unul singur!

Nu mă interesează, doar de hatîrul politeții mențin discuția trează: unde și de ce a fugit?

Auzea zgomote înspăimîntătoare în ultima vreme. Spunea că ceva se apropie.

A precizat ce?

Ochii i se măreau fără a sclipi nimic în ei, gura i se deschidea, niciun sunet nu ieșea de acolo. Unii înțelepți au dedus că e vorba de sfîrșitul lumii…

Un rege nu se sperie doar dintr-atît…

Cine e fata asta? 

Expresia iubirii letale, precum vezi.

Ludivina a gemut.

Dacă ea este fata din Spania, cea căutată, s-ar putea să fii monitorizat…

Căutată de cine și de ce?

S-a rătăcit de coloana oficială, ca să nu spunem mai mult.

Karma, oricît de umanitare ți-ar fi intențiile, n-am timp acum de ele. Am greșit, voi plăti. Iar dacă mă vezi că sînt liber înseamnă că deja am fost exonerat.

Nu ești liber. Te-au lăsat să fugi ca să-i aduci aici.

E cu putință ca parola să fi fost rostită cu ocazia acelor cuvinte, cuprinsă în mecanismul logopedic, intonație ori simetria silabelor neaccentuate. Patru bărbați imenși cu fețele îngropate în măști și cape aruncate pe umeri au izbucnit direct prin perete, au aruncat o plasă oțelită asupra Ludivinei, au rostogolit-o ca pe-o clătită și au dispărut cu ea pe ușă.

Karma fuma calm, eu priveam năuc. Tata a intrat și a spus:

Slavă Domnului, s-a isprăvit!

Mergeam pe străduțe accentuate, în rabla lui suspectă, în miez de noapte cu farurile stinse.

Aprinde lumina, băi, tată, vrei să ne trezim în inima unui accident?!

Fiule, vezi beculețul ăsta gălbui? Bateria nu mai are putere decît să ne indice că benzina e pe ducă. Lumina nu ne-ar prinde bine. Așa ne putem lua cu iluzia că înaintăm o grămadă.

Cu frînele cum stai?

Nu mai corespund comenzilor de vreo două săptămîni.

Altfel zis, e sfîrșitul…

Ai nimerit-o. Îngerul e pe cale de-a fi capturat.

Mai urmează ceva?

Ce mai poate urma anihilării nimicului?

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească