Călugărul cu 5.000 de copii/ de Anca Nastasi

De 20 de ani, un călugar franciscan este un adevărat tată pentru mii de copii sărmani. Când toată lumea i-a abandonat, el le-a întins o mână. A fost singurul care a crezut în ei. 

E discret și modest și, pe deasupra, sărac lipit. Îl cheamă Bojte Csaba. După exemplul sfântului Francisc de Assisi, care, acum o mie de ani, s-a autodezmoștenit, a ales sărăcia voluntară și a criticat societatea care trata cu dispreț comunitățile sărace și bolnave, acest călugar salvează din mizerie copii. Încă din anii ‘90. Pe atunci era oarecum „ilegalist”.

Autoritățile l-au privit cu neîncredere, încă din ‘93, când a organizat prima tabără pentru câteva zeci de copii, la mânăstirea franciscană din Deva. Își amintește că a spart lacătele cu care statul încuiase clădirea pe care o lăsase să se ruineze, și s-a apucat să renoveze – deși n-avea niciun act de proprietate.

Pe atunci, câțiva băieți au bătut la poarta mânăstirii să ceară de lucru. „Și am întrebat de ce nu sunteți la școală, și au zis că sunt săraci și n-au posibilități.”

Cu 30 de asemenea copii, veniți de pe stradă a organizat prima tabără la mânăstire.

Iar copiii n-au mai vrut să plece.

Așa a început totul. Azi, fundația pe care a construit-o în jurul primei tabere de copii are zeci de internate și centre de zi în toată țara. De la Arad, la Timișoara, în Bihor sau Târgu Mureș, în Hunedoara și în Covasna sau Harghita, i s-a dus buhul. Preoți și directori de școli din sate i-au cerut ajutorul, iar acolo unde a fost chemat s-a dus. În 20 de ani a tot ridicat orfelinate din donații, majoritatea străine, iar uneori consiliile locale sau parohiile l-au ajutat cu clădiri. Ba chiar i-a fost cerut ajutorul și-n Ungaria, unde a deschis trei case de copii.

„În total, peste 5.000 de copii am primit. 2.700 deja au ieșit din căminele noastre. În plasament avem aproape 2.300 de copii.”

Mânăstirea franciscană din Orăștie este acasă pentru 60 de copii.

Deși trăiesc modest, copiii primesc educație aleasă. Învață să aibă încredere în propriile puteri, să-și iubească semenii și mai ales învață că șansa lor în viață e școala. Anamaria e o fetiță chibziută. Încă din clasa a 3-a face economii, ca să-și cumpere laptop. 

Toți merg la grădiniță sau la școală.

Călugarul umblă prin lume și ține predici, are carismă iar enoriașii îi dau cu drag din puținul lor. Au siguranța că banii ajung acolo unde este nevoie.

Filozofia călugărului e simplă și eficientă: „Trebuie prima dată, multă, multă dragoste.”

Erno Menyhart, directorul căminului din Orăștie, și soția sa Rita sunt prima generație crescută de călugar. Erno își amintește că, în 93, polițiștii au vrut să-l dea afară din mânăstire, cu copii cu tot, fiindcă tabara lui era practic ilegală, nu avea niciun act care să-i dea dreptul sa îngrijească minori. Apoi, a fost pus la zid, că mamele voluntare care creșteau copiii nu aveau studii de specialitate – în fața birocrației, nu conta că femeile neprofesioniste ofereau copiilor dragostea și liniștea pe care n-au găsit-o acasă. Atunci el însuși a organizat pe cheltuiala fundației cursuri de pedagogie, iar din ‘98, când îngrijirea copiilor nevoiași n-a mai fost monopol de stat, a intrat în legalitate. Au urmat inspecții, în care funcționarii nu întrebau copiii de ce sunt aici, sau dacă se simt bine, ci verificau doar dacă se respectă meniul afișat și actele contabile.

„Dacă mă uit înapoi, văd  numai lucruri frumoase, deci lucruri rele sau mai triste, no, încerc, încercăm să le uităm.”

La mânăstirea franciscană din Deva o întâlnim pe Giulia. A studiat la Cluj și la Bruxelles istorie și arhivistică. Deocamdată ajută la secretariatul fundației, până își găsește un job în domeniul ei. Și ea a crescut aici, își aduce aminte perfect diferența uriașă dintre casa de copii de stat în care a ajuns când avea 9 ani și cea franciscană, în care a fost transferată dupa 2 ani de chin.

Giulia își amintește că la stat trăiau într-o singură cameră câte 20 de fete, și nimeni n-avea timp să le vorbească așa cum ar face o mamă.

„Eu angajez pedagogi numai dacă el locuiește împreună cu copiii, spune călugărul. E foarte important să mergi între copii, 24 de ore să fii alături de acești copii și sunt foarte puțini oameni cu o inimă așa de mare.”

Aici nu există concediu de Paști, sau de Crăciun. În orfelinatele de pe lângă mânăstirile franciscane fetițele sunt libere să-și aleagă frizura, în schimb sunt învățate de mici cu pieptănul, săpunul și dușul zilnic. Poate tocmai de aceea, la Deva, cea mai mare problemă financiară este factura de apă.

Iar compania de apă, sau cea de electricitate sau gaz, nu se număra printre binefăcătorii acestor orfani. Copiii trăiesc chiar lângă biserică,  într-un bloc cu două scări,  în care fundația franciscană a cumpărat pe rând un apartament după altul. Primul a fost donat, iar apoi locatarii au venit unul câte unul să-și prezinte oferta imobiliară călugarului, bucuroși că blocul lor de la marginea orașului are potențial pe piață. 

Toate băile au fost renovate de instalatori voluntari din Elveția. La grădinița fundației, un tânăr din Germania care studiază la un liceu privat își face anul obligatoriu de voluntariat, fiindcă doar așa își poate da bacul. Povestește că frizura nonconformistă i-a dat de furcă în România.

I-a convins repede pe pedagogi că aparențele înșeală, iar azi le e de mare ajutor. Cu toții se întâlnesc la masă, la cantină. Pedagogii și-ar fi dorit să poată găti acasă, în familie, dar cum în acte aceste familii sunt diferite față de cele obișnuite, aveau nevoie de autorizație sanitar-veterinară. Când au aflat prețul pentru fiecare autorizație în parte, și-au dat seama că nu au atâția bani, așa că deocamdată treburile casnice se fac cu schimbul la cantină.

Copiilor care au părinți le e mai greu decât celor rămași orfani. Își iubesc părinții și niciodată nu-i vorbesc de rău. Așa sunt învățați.

Rita povestește că i se rupe inima când unii părinți promit să vină și nu se țin de cuvânt. Adriana o așteaptă pe mama de la Crăciun.

Pedagogii fac ce pot ca cei mici să zâmbească din nou.

Călugărul Bojte Csaba susține că „fiecare copil, fiecare suflet este creația Domnului, Dumnezeu nu face rebuturi, deci fiecare copil este o minune.” Pe cei care au încercat să-l convingă că acești copii nu pot fi educați și că nu se va alege nimic de ei, îi contrazice: La fel cum un Rembrandt, rămâne o valoare oricât de prăfuit ar fi, și copiii născuți în mizerie, pot deveni oameni mari.

Pe toți, călugărul îi încurajează să-și dea bacalaureatul, să-și ia carnet de șofer, cine vrea la facultate și nu ia bursă de merit poate locui într-unul din căminele de la Cluj. 

La mânastirea din Deva, liceenii merg dupămiaza la ora de religie – religia e un pretext, de fapt, adolescenții vorbesc pe șleau despre problemele lor și despre șansele lor de a reuși în viață. Mulți dintre ei vor vrea să întoarcă binele ce le-a fost oferit – așa au făcut și Răzvan și Giulia și Erno și Bobby, care au venit după terminarea studiilor să lucreze la fundație. La fel și acest profesor: dimineața e la catedra de muzică, la școala din oraș, iar după-amiaza, la fundație – voluntar.

Firește, călugărul a fost întâmpinat de multă birocrație. A trăit-o pe pielea lui, în încercările de a obține fonduri europene pentru proiectele sale. Nu s-a priceput la studii de fezabilitate și planuri pe hârtie. Deși a primit titlul de cetățean de onoare al Europei Unite.

Așa că tot pe propriile puteri se bazează. E veșnic pe drumuri, în căutare de bani, de saci de cartofi, de dentiști sau oftalmologi voluntari sau de firme dornice să doneze detergent, pantofi și ghiozdane. Scrie cărți, pe care le vinde, iar tot ce are el în proprietate sunt inimile primite în dar de la copii.

La Tușnad, a reușit să cumpere un hotel întreg, după un turneu în SUA, unde americanii de origine maghiară l-au îndrăgit și i-au donat toți banii necesari. S-au bucurat și autoritățile locale, care riscau să închidă școala orășenească din lipsă de copii. O multinațională a donat bani pentru renovare, iar azi hotelul e plin de viață și veselie, chiar dacă nu există teren de baschet.

Iar copiii care au trecut prin mâna lui nu l-au dezamăgit. O singură fată crescută la mânăstire și-a recunoscut eșecul și și-a adus propriul copil în grija franciscanilor. Dar toți ceilalți sunt azi pe propriile picioare, au devenit oameni cinstiți, au avut curajul nu doar să întemeieze o familie ci și să facă, dezinteresat, fapte bune. Tot ce speră călugărul franciscan e ca exemplul lui să fie urmat de toate parohiile din zonele sărace, indiferent de religie, fiindcă toți suntem făcuți din același aluat, iar singurul ingredient care face diferența este dragostea.

Reportaj difuzat de Protv în emisiunea „România, te iubesc!” din 13 aprilie 2014