Cămătarii, Curtea Constituțională și Premiul Nobel

În anul 1991, Premiul Nobel pentru economie a fost acordat englezului Ronald Coase „pentru descoperirea și clarificarea semnificației costurilor de tranzacționare și drepturilor reale în structura instituțională și funcționarea economiei”. Sub această descriere generoasă se ascund mai multe teorii dezvoltate de cercetătorul britanic. Un concept extrem de interesant legat de costurile de tranzacționare ține de modul în care reglementările se repercutează asupra deciziilor de afaceri ale populației.

Sub denumirea de „principiul irelevanței”, Coase a enunțat regula conform căreia, într-o lume ideală părțile acționează în mod deliberat în vederea maximizării utilității bunurilor pe care le dețin. Dacă nu ar exista bariere în calea tranzacționării bunurilor (adică tocmai costurile de tranzacționare), fiecare bun ar ajunge în final la persoana care îi poate utiliza potențialul economic la maxim. Într-o astfel de lume, reglementările ar fi irelevante, întrucât părțile și-ar aloca în mod benevol resursele pentru a permite maximul de utilitate. Cum realitatea demonstrează că reglementările impun, de fapt, o serie de costuri de tranzacționare, rezultă că emitentul reglementărilor trebuie să încerce să orienteze normele edictate în sensul de a încuraja alocarea optimă a resurselor, iar nu de a o descuraja/împiedica.

Cămătarii sunt persoane care împrumută bani cu dobândă în afara sistemului organizat (și supravegheat) de către stat. Realizând o activitatea lucrativă cu element de continuitate, cămătarii sunt, din acest punct de vedere, profesioniști ai creditului în aceeași măsură cu instituțiile de credit (bănci) sau alte entități care oferă credit (instituțiile financiare nebancare – IFN). Acordarea de credit cu dobândă nu reprezintă un monopol bancar (cum este cea de acceptare de depozite), ea fiind permisă oricărei persoane, cu condiția să nu fie realizată „cu titlu profesional”. Altfel spus, orice persoană (fizică sau juridică) poate acorda credit cu dobândă, dar nu poate să facă din această activitate o îndeletnicire, ci să o efectueze numai ocazional.

Îndeobște, camăta este percepută ca o patologie a creditului pe motiv că dobânzile sunt ruinătoare pentru debitor. Prin urmare, statul încearcă să stopeze fenomenul prin măsuri energice. Interesantă este evoluția în timp a acestor norme. Astfel, în 1931 (în plină depresiune datorată Marii Crize) apare o incriminare expresă a cametei în România. Ea este reluată în 1938 (pe fondul frământărilor din preajma războiului). Comuniștii introduc infracțiunea în Codul penal din 1968 laolaltă cu alte fapte de „speculă” care defineau activitatea comercială. În 1990, textul este total eliminat din legea penală pentru a permite aplicarea legislației comerciale… În 2006 (când creditul explodase), și apoi în 2009 (primul an de criză financiară în România) se face un prim pas și se interzice activitatea de creditare cu titlu profesional altor persoane decât cele autorizate (și supravegheate) de către Banca Națională a României. În 2011, legea sancționează creditul (neprofesional) cu dobândă mai mare decât cea fixată de lege cu imposibilitatea solicitării dobânzii. Tot în 2011, apare o lege „dedicată” reprimării penale a activității de cămătărie, dar care eșuează în definirea specificului acestei activități.

În acest context tumultos, cămătarii prosperă… Celebra frază din 2010 a efemer celebrului polițist: „De ce este interlop, pentru că dădea bani la oameni și le lua camătă?” arată o nouă recrudescență a fenomenului. Dacă dobânda cămătărească este (mult) mai mare decât dobânzile bancare, de ce oare prosperă o asemenea activitate? Cum se poate dezvolta creditul ilegal cu atâtea constrângeri legislative? De ce cămătarii găsesc clienți în timp ce băncile se plâng că nu mai au cui să dea credite?

Coase ne poate oferi un posibil răspuns: pentru că sistemul de reglementare descurajează creditul organizat. Reglementarea nu presupune numai existența unor legi, ci (mai ales), aplicarea lor consecventă. Toată lumea vorbește de câțiva ani de protecția debitorilor care au credite la bănci. Despre cămătari se vorbește numai atunci când își extind „aria de activitate” cu fapte violente (sechestrări de persoane, amenințări, loviri etc.). Nu trăim într-o lume ideală. Trebuie să admitem că poate exista o concurență reală între oferta de credit licit și cea de credit cămătăresc. Dacă omul are nevoie de bani se duce la bancă. Pe un fond generalizat de neîncredere, banca îl declară neeligibil pentru acordarea de credit (licit). Și atunci apelează la cămătari pentru că nu are altă soluție…

Atunci când reglementările impun costuri de tranzacționare (prea) mari, oamenii vor găsi metode să le ocolească. Atunci, costul generat de riscul de a fi prins că ai încălcat legea va fi perceput ca mai mic decât cel al interzicerii accesului la resurse. Orice reglementare de tip represiv nu rezistă în timp; ea trebuie dublată de una de tip permisiv. Deși nu (cred că) există date oficiale, sunt convins că activitatea cămătarilor a cunoscut un regres în perioada 2004-2008: lumea putea să se ducă la bancă și să primească un credit acordat în condiții normale. Este adevărat că legiuitorul nu putea să oprească venirea crizei economice din 2009, dar sistemul putea să nu ia unele măsuri pro-ciclice.

Chiar în debutul crizei, în martie 2009, Curtea Constituțională decidea că orice creditor trebuie să ceară voie instanței înainte de a începe executarea silită a debitorului rău platnic. Apoi, în 2011, la inițiativa unor judecători, executarea privată pe care creditorul garantat o putea începe împotriva bunurilor ipotecate ale debitorului a inclus și ea o fază prealabilă de control judiciar. Acest tip de control ex ante are dezavantajul că (pre)tinde să verifice un număr mare de operațiuni și devine supraaglomerat. În consecință, fie soluțiile sunt date fără a avea timp să se verifice (temeinic) cererea, fie sunt întârziate timp de mai multe luni. În ambele cazuri, creditorul este descurajat să mai acorde credit, pentru că intuiește costuri sporite de recuperare.

Nu este o problemă specifică românilor. Coase a dezvoltat teoria sa în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. În Franța, dezvoltarea creditului a cunoscut cicluri determinate de intervenția legiuitorului sau a deciziilor judiciare în limitarea eficacității garanțiilor (tot în numele protecției debitorului). De fiecare dată, practicile comerciale au ocolit formele tradiționale de garantare care deveniseră mult prea reglementate și au conceput instrumente noi care să evite aceste piedici. Coase ne spune că soluția nu este (numai) o sporire a limitărilor de ordin reglementar, ci și încurajarea practicilor oneste.
Întregul sistem, de la legislativ, la deciziile judiciare și de la autoritățile de reglementare la instituțiile de credit trebuie să conlucreze în vederea (re)stabilirii încrederii în sistem. Fără încredere nu putem avea credit; iar fără credit nu putem avea o economie capitalistă de succes.