Camera groazei (I)/ de Jussi Adler Olsen

Secretul rezolvării unei crime este să fii mereu cu un pas înainte

Camera groazei este un roman spectaculos. Este primul dintr-o serie care are șanse să devină cea mai îndrăgită din literatura scandinavă. În centrul romanului se află Departamentul Q, locul unde se investighează cele mai vechi crime nerezolvate, condus de leneșul, oarecum excentricul, dar foarte intuitivul detectiv Carl Mørck și care e populat în întregime de personaje misterioase și ciudate.

Cărțile scriitorului s-au vândut în 36 de țări, iar în Germania acesta s-a bucurat de un real succes devenind cel mai popular scriitor al anului 2012, cu 5 titluri aflate pe lista cu cele mai bune 10 cărți thriller vândute de pe Amazon în același an. Romanele sale au ajuns să fie bestseller-uri în Austria, Norvegia, Islanda, au câștigat numeroase premii și au făcut parte dintre cele mai citite cărți promovate de prestigioasa publicație The New York Times.

Prolog

Ea își trecu vârfurile degetelor pe pereții netezi până când îi dădu sângele și lovi cu pumnii în ferestrele groase până în clipa în care nu-și mai simți mâinile. De cel puțin zece ori orbecăise spre ușa din oțel și își înfipsese unghiile în crăpătură încercând să o deschidă, însă aceasta nici măcar nu se clinti, iar marginea ei era tăioasă.

Într-un târziu, când unghiile începură să i se desprindă din carne, căzu pe spate, pe podeaua rece ca gheața, cu respirația întretăiată.

Rămase așa o vreme și privi în întunericul amețitor, cu ochii larg deschiși și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Apoi țipă. Țipă până când urechile începură să-i țiuie, iar vocea-i cedă.

Atunci își lăsă capul pe spate și simți din nou aerul proaspăt ce venea din tavan. Poate că ar putea sări până acolo dacă își lua avânt și apoi să se agațe de ceva. Poate atunci s-ar întâmpla ceva. Da, erau șanse ca nenorociții de afară să intre. Și, dacă își va îndrepta degetele în față țintind spre ochii lor, poate că reușea să-i orbească. Și apoi ar putea reuși să scape.

O vreme își supse degetele însângerate, apoi se sprijini în palme pe podea și se ridică în picioare.

Se uită la tavan, dar nu zări  nimic. Poate că era prea sus ca să reușească să sară până la el. Poate că nu exista nimic de care să se agațe. Dar trebuia să încerce. Ce altceva îi rămânea de făcut?

Își scoase geaca și și-o puse cu grijă într-un colț, ca să nu se împiedice de ea. După aceea făcu un salt, întinse brațele în aer, cât de sus putu, dar nu atinse nimic. Mai încercă de câteva ori înainte de a se retrage lângă peretele îndepărtat și de a zăbovi o vreme ca să se adune. Apoi își luă avânt și, cu toată puterea, se avântă în sus în întuneric cu mâinile căutând o speranță. Când se prăbuși, un picior îi alunecă pe suprafața netedă și ea căzu pe-o parte. Icni tare când se lovi cu umărul de beton și țipă în clipa în care capul i se ciocni de perete. Creierul i se zdruncină și văzu stele verzi.

O vreme rămase nemișcată, nedorind altceva decât să plângă. Dar nu o făcu. Dacă ar fi auzit-o gardienii, ar fi interpretat greșit gestul. Ar putea crede că era pe punctul de a ceda. Dar nu, din contră. Luă hotărârea să-și poarte singură de grijă. Pentru ei, nu reprezenta decât femeia din temniță, dar, era cea care impunea cât departe se aflau barele despărțitoare. Avea să se gândească la lucruri care s-o apropie de lume și să țină nebunia la distanță. Nu-i vor înfrânge niciodată voința. Așa hotărî ea în timp ce stătea jos pe podea, cu umărul pulsându-i de durere și ochiul tumefiat. Într-o bună zi avea să iasă de acolo.

1

2007

Carl făcu un pas către oglindă și își trecu un deget de-a lungul tâmplei, în locul în care glonțul îi zgâriase capul. Rana se vindecase, dar cicatricea era încă vizibilă sub firele de păr, dacă cineva se uita mai atent. „Dar cine naiba ar vrea să facă asta?“ se întrebă în timp ce își studia chipul. Era evident acum că se schimbase. Ridurile din jurul gurii se adânciseră, cearcănele de sub ochi erau mai întunecate, iar expresia sa trăda o indiferență profundă.

Carl Mørck nu mai era el însuși, detectivul criminalistic experimentat care trăia și respira pentru munca sa. Nu mai era bărbatul înalt și elegant din Iutlanda a cărui prezență lăsa în urmă sprâncene ridicate și guri căscate. „Și de ce naiba ar fi contat, până la urmă?“ se întrebă el.

Își încheie cămașa, își puse sacoul, aruncă resturile de cafea și trânti ușa în spatele lui, astfel încât ceilalți locatari ai casei să își dea seama că era timpul să se scoale din pat. Privirea îi căzu pe plăcuța cu numele de pe ușă. Venise vremea să o schimbe. Trecuse mult timp de cât Vigga se mutase. Deși încă nu divorțaseră, cu siguranță, relația lor se terminase.

Se întoarse și porni spre Hestestien. Dacă prindea metroul suburban în douăzeci de minute putea petrece o jumătate de oră cu Hardy, la spital, înainte de a merge la sediul poliției. Văzu turnul bisericii din cărămidă profilându-se deasupra copacilor dezfrunziți și își reaminti cât de norocos fusese în ciuda tuturor împrejurărilor. Doi centimetri mai la dreapta și Anker ar mai fi fost încă în viață. Un centimetru mai la stânga, iar el ar fi fost mort. Centimetri capricioși, care îl scutiseră de o excursie de-a lungul câmpiilor verzi către cimitirul rece, situat la câțiva kilometri în fața lui.

Carl încercase să înțeleagă, dar nu-i era ușor. Nu știa prea multe despre moarte. Doar că putea fi la fel de imprevizibilă ca un fulger și infinit mai tăcută după ce lovea. Pe de altă parte, știa totul despre cât de violentă și de lipsită de sens putea fi moartea cuiva. Măcar asta știa sigur.

Nu trecuseră decât câteva săptămâni de când ieșise de pe băncile Academiei de Poliție când imaginea primei victime a unei crime i se întipărise permanent pe retină. O femeie mică, subțire, care fusese strangulată de soțul ei și sfârșise prin a zace pe podea cu ochii inerți și cu o expresie care îl făcuse pe Carl să se simtă rău câteva săptămâni după aceea.

De atunci, urmaseră zeci de cazuri. În fiecare dimineață se întărea ca să se poată confrunta cu ele. Haine însângerate, fețe de ceară, ipostaze înghețate. În fiecare zi asculta minciunile și scuzele oamenilor. În fiecare zi apărea o crimă, într-o nouă formă, ceea ce îl făcea, treptat, să fie din ce în ce mai puțin afectat. Douăzeci și cinci de ani în poliție și zece ani la Omucideri îl căliseră. Așa merseseră lucrurile până în ziua în care o crimă îi străpunsese armura.

Îl trimiseseră pe el, pe Anker și pe Hardy la o baracă ponosită aflată pe un drum prost și murdar unde un cadavru aștepta să-și spună povestea lui unică. La fel ca de atâtea ori înainte, duhoarea atrăsese atenția unui vecin determinându-l să reacționeze. Victima era o persoană solitară, care se culcase liniștită în propria mizerie și își dăduse ultima suflare îmbibată în alcool. Sau cel puțin așa crezuseră până când descoperiseră un cui înfipt adânc în țeasta lui. Acesta era motivul pentru care intrase pe fir Departamentul Omucideri.

În ziua aceea venise rândul echipei lui Carl să răspundă la solicitarea telefonică, ceea ce nu-i deranja pe el și pe cei doi asistenți ai lui, deși acesta se plânsese, ca de obicei, că erau suprasolicitați, iar celelate echipe tăiau frunze la câini. Dar cine putea ști cât de fatidic avea să devină acel apel? Sau că aveau să treacă numai cinci minute din momentul în care intraseră în încăperea în care se afla cadavrul urât mirositor până când Anker zăcea pe podea într-o baltă de sânge, Hardy făcea ultimii lui pași, iar focul din sufletul lui Carl – acea flacără indispensabilă unui detectiv de la Omucideri de la poliția din Copenhaga – se stingea.

2

2002

Tabloidele iubeau totul la vicepreședinta Partidului Democrat, Merete Lynggaard, și toate lucrurile pentru care ea milita. Comentariile ei tăioase din Folketing, Parlamentul danez unicameral. Lipsa ei de respect pentru prim-ministru și lacheii lui. Trăsăturile ei feminine, privirea malițioasă și gropițele seducătoare. O iubeau pentru tinerețea ei și succesul de care avea parte, dar mai presus de toate o iubeau pentru apa pe care o dădea la moara speculațiilor cu privire la întrebarea de ce o femeie așa de talentată și de frumoasă nu se afișase încă la brațul unui bărbat.

Merete Lynggaard vânduse o groază de ziare. Lesbiană sau nu, era o partidă bună. Iar ea știa asta.

– De ce nu ieși cu Tage Baggesen? o întrebă secretara ei în timp ce se îndreptau spre Audi-ul mic și albastru al lui Merete, încercând să evite băltoacele ce se formau în parcarea Christiansborg, rezervată membrilor Parlamentului. Știu că sunt o mulțime de bărbați care ar vrea să te invite în oraș, dar el e de-a dreptul nebun după tine. De câte ori a încercat să-ți dea o întâlnire?… Ai numărat vreodată câte mesaje ți-a lăsat pe birou? De fapt, a lăsat unul și azi. Doar dă-i o șansă, Merete.

– De ce nu te întâlnești tu cu el? întrebă Merete și se uită în jos în timp ce punea un teanc de dosare pe bancheta din spate a mașinii. Ce-aș putea face cu cineva care e președintele Comitetului de Trafic și, totodată, membru al Partidului Radical de Centru? Pot să-mi spui asta, Marianne? Ce sunt eu? Un fel de sens giratoriu din provincie?

Merete își ridică privirea și se uită la Muzeul Arsenalului Regal unde un bărbat într-un pardesiu alb fotografia clădirea. Oare tocmai îi făcuse o poză? Ea clătină din cap. Senzația că era urmărită tot timpul începea s-o agaseze. Desigur, era mai mult în închipuirea ei. Avea mare nevoie să se relaxeze.

– Tage Baggesen are treizeci și cinci de ani și este al naibii de chipeș, spuse Marianne. Bine, poate ar trebui să mai dea jos câteva kilograme, dar, pe de altă parte, are o casă la țară, în Vejby. Plus altele în Iutlanda, mi se pare. Ce ți-ai dori mai mult?

Merete clătină din cap cu scepticism.

– Așa e. Are treizeci și cinci de ani și locuiește cu mama lui. Știi ce, Marianne? Ar trebui să-l iei tu. Te-ai purtat foarte ciudat în ultima vreme. Ia-l. N-ai decât!

Ea luă toate dosarele pe care le ținea secretara ei și le aruncă pe scaun alături de celelalte. Ceasul de pe bord arăta ora 17.30. Era deja în întârziere.

– Vocii tale i se va simți lipsa în Folketing în această seară, Merete.

– Așa cred, zise ea și ridică din umeri.

Încă de când intrase în politică încheiase un pact ferm cu președintele democraților că după ora șase era liberă să facă ce voia cu timpul ei, cu excepția cazului în care se întrunea un comitet de urgență sau avea loc o votare. „Nici o problemă“, îi spusese el atunci, conștient de câte voturi adusese cu ea. Deci n-ar fi fost nicio problemă nici de data aceasta.

– Haide, Merete. Spune-mi ce planuri ai, zise secretara ei și-și lăsă capul într-o parte. Cum îl cheamă?

Merete îi zâmbi repede și trânti ușa. Venise vremea să caute o înlocuitoare pentru Marianne Koch.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO