Camera groazei (II)/ de Jussi Adler Olsen

3

2007

Șeful de la Omucideri, Marcus Jacobsen, era complet nepriceput când venea vorba de menținerea ordinii în biroul său, dar acest lucru nu-l deranja. Dezordinea era doar un fenomen exterior; în interior, el era organizat și meticulos. Acolo, în mintea lui ascuțită, totul era frumos aranjat. Niciodată nu pierdea din vedere detaliile, pe care avea să le știe la perfecție și zece ani mai târziu.

Numai în situații ca cea de față, cu încăperea înțesată de colegi super-atenți, obligați să se strecoare printre fișetele uzate și teancurile de dosare, privea haosul din biroul lui cu o anumită reținere.

Ridică de pe masă cana ciobită cu Sherlock Holmes și luă o înghițitură serioasă de cafea în timp ce se gândea pentru a zecea oară în acea dimineață la jumătatea de pachet de țigări din buzunarul de la sacou. Nu le mai era permis nici măcar să tragă un fum în curte. Ale naibii reguli!

– Bun, fii atent! Marcus Jacobsen se întoarse spre asistentul său, Lars Bjørn, pe care îl rugase să rămână în urmă după ce ședința se terminase. Cazul biciclistului omorât în Parcul Valby o să ne sece de resurse dacă nu avem grijă, spuse el.

Lars Bjørn aprobă din cap.

– Al naibii moment pentru Carl Mørck să revină în echipă și să monopolizeze patru dintre cei mai buni detectivi ai noștri! Oamenii se plâng de el, și cui crezi că i se adresează? întrebă el, ducându-și degetul la piept de parcă era singurul care pleca urechea la vorbele lor. Întârzie cu orele, continuă el. Își suprasolicită oamenii, scotocește peste tot când lucrează la un caz și refuză să sune înapoi atunci când primește apeluri. Biroul lui este un haos desăvârșit și, n-o să-ți vină să crezi, dar au sunat chiar și de la laboratorul de medicină legală ca să se plângă de o conversație telefonică pe care au avut-o cu el. Băieții de la morgă… îți vine să crezi așa ceva? Și cei de acolo nu se enervează prea ușor. Trebuie să facem ceva în legătură cu Carl, Marcus, indiferent de lucrurile prin care a trecut. Altfel, nu știu cum o să funcționeze departamentul.

Marcus ridică din sprâncene. Și-l imagină pe Carl. De fapt, omul îi plăcea, dar acei ochi mereu suspicioși și remarcile caustice puteau enerva pe oricine, știa prea bine asta.

– Da, ai dreptate. Hardy și Anker probabil că erau singurii care puteau suporta să lucreze cu el. Dar și ei erau destul de ciudați.

– Marcus, nimeni nu vine să o spună direct, dar omul e o pacoste și întotdeauna a fost așa. Nu e potrivit să muncească aici; suntem prea dependenți unul de altul. Carl a stat prost la capitolul colegialitate încă din prima zi. De ce l-ai adus din Bellahøj?

Marcus îl fixă pe Bjørn cu privirea.

– A fost și este un detectiv uimitor de bun, Lars. De-aia.

– Bine, bine. Știu că nu putem să ne descotorosim pur și simplu de el, mai ales în situația asta, dar trebuie să găsim o soluție, Marcus.

– Abia s-a întors de o săptămână din concediul de boală, așa că de ce să nu-i dăm o șansă? Poate ar trebui să îl luăm mai ușor o perioadă.

– Ești sigur? În ultimele săptămâni am avut mai multe cazuri pe cap decât putem face față. Iar unele dintre ele sunt foarte importante, după cum bine știi. Incendiul dezastruos din Amerikavej… a fost sau nu incendiere? Jaful de la banca din Tomsgårdsvej, în care un client a fost omorât. Violul din Tårnby, în care fata a murit, gașca de cuțitari din Sydhavnen, ciclistul omorât în Parcul Valby. Să continui? Ca să nu mai spun de vechile cazuri. Nici măcar n-am apucat să luăm amprentele dentare la câteva dintre ele. Și avem pe cap și un lider de echipă ca Mørck. Indolent, ursuz, posomorât, care se plânge întotdeauna și își tratează colegii ca pe niște gunoaie, așa că echipa se duce de râpă. Este ca un ghimpe în coastă, Marcus. Hai să-l trimitem pe Carl să-și facă bagajele și să aducem forțe proaspete. Știu că e greu, dar asta este părerea mea.

Șeful de la Omucideri dădu din cap aprobator. Observase comportamentul colegilor lui în timpul ședinței scurte care tocmai se terminase. Tăcuți, morocănoși și epuizați. Sigur că nu le convenea ca cineva să se descarce pe ei.

Asistentul lui Marcus se duse la fereastră și se uită afară la clădirile de peste drum.

– Cred că avem o soluție la această problemă. S-ar putea să primim critici de la sindicat, dar totuși nu cred că se va întâmpla acest lucru.

– La naiba, Lars, nu am energia necesară să mă confrunt cu sindicatul. Dacă te gândești să-l retrogradăm, o să ne sară în cap într-o clipă.

– Nu, o să-l împingem mai sus!

– Hmm…

La asta Marcus trebuia să fie atent. Ajutorul lui era un detectiv al naibii de bun, cu o groază de experiență la activ și cu nenumărate cazuri rezolvate, dar mai avea încă multe de învățat despre administrarea personalului. Aici, la sediu, nu puteai pur și simplu să ridici sau să cobori pe cineva din funcție fără un motiv foarte bine întemeiat.

– Sugerezi să-l avansăm? Asta vrei să spui? Cum? Și cine crezi că o să-i facă loc?

– Știu că ai fost treaz aproape toată noaptea, răspunse Lars Bjørn. Și că ai fost ocupat în dimineața asta cu nenorocita aia de crimă din Valby, așa că probabil nu ești la curent cu ultimele știri. N-ai auzit ce s-a întâmplat în Parlament în dimineața asta?

Șeful de la Omucideri clătină din cap. Era adevărat că avea prea multe pe cap de când cazul crimei biciclistului din Parcul Valby luase o nouă turnură. Până noaptea trecută avuseseră o martoră bună, de încredere, iar ea, fără îndoială, ar mai fi avut multe de spus… Erau, nu încape îndoială, la un pas de reușită. Dar tocmai în acel moment ea se dăduse la fund. Era evident că cineva din cercul ei de prieteni primise amenințări. Poliția o interogase până la epuizare. Vorbiseră apoi cu fetele ei și cu mama, însă niciuna nu avusese nimic de declarat. Întreaga familie era înspăimântată. Nu, Marcus nu prea dormise. Nu apucase să vadă decât titlurile principale din ziarele de dimineață, așa că nu era la curent cu ultimele știri.

– E vorba din nou de Partidul Danez? întrebă el.

– Exact. Purtătorul lor de cuvânt a prezentat din nou propunerea, ca amendament la proiectul de lege cu privire la poliție, și de data asta majoritatea va fi pentru. O să treacă, Marcus. Piv Vestergård va merge mai departe.

– Glumești!

– Ea a fost la tribună și a ținut un discurs de douăzeci de minute, iar partidele din Guvern au sprijinit-o, desigur, deși conservatorii, probabil, că nu au fost prea încântați.

– Și?

– Păi, ce crezi? A adus patru exemple cu cele mai urâte cazuri care au fost clasate. După părerea ei, nu este în interesul cetățenilor ca astfel de cazuri să rămână nerezolvate. Și pot să-ți spun că asta nu e tot ce-a pus pe tapet.

– Isuse! Crede că echipa de la Omucideri pune cazurile la rece de plăcere?

– A insinuat că asta s-ar fi întâmplat de fapt cu unele dintre ele.

– Ce porcărie! Care cazuri?

– Le-a menționat pe cele în care membrii Partidului Danez și al celui Liberal au fost victime. Vorbim de cazuri naționale.

– Nenorocita e sărită de pe fix!

Asistentul său clătină din cap.

– Crezi? Ei bine, doar își făcea încălzirea. Mai departe, desigur, a menționat cazurile de copii dispăruți și pe cele în care organizațiile politice au fost subiectul atacurilor de tip terorist. Cazuri cu adevărat cumplite.

– Bine, bine, e la vânătoare de voturi, asta face.

– Da, sigur că asta face, altfel ar fi tratat problema în afara Camerei Folketing. Dar cu toții au ieșit la vânătoare pentru că acum toate partidele sunt în negocieri la Ministerul Justiției. Documentele vor fi în mâinile celor de la Comitetul de Finanțe într-o clipă. Dacă vrei să știi părerea mea, o să avem o decizie în două săptămâni.

– Și care va fi de fapt esența?

– Va fi înființat un nou departament în cadrul poliției criminalistice. Ea a sugerat să poarte numele „Q“ din moment ce acesta este simbolul Partidului Danez pe buletinele de vot. Nu știu dacă voia să facă o glumă, dar în mod cert va fi hilar, zise el și râse cu sarcasm.

– Și care va fi scopul? Același?

– Da. Singurul scop va fi să se ocupe de ceea ce ei numesc „cazuri destinate unei cercetări speciale“.

– „Cazuri destinate unei cercetări speciale“, zise Marcus și dădu din cap aprobator. Asta e o expresie tipică pentru Piv Vestergård. Sună foarte impresionant. Și cine va decide care cazuri merită o asemenea etichetare? A spus și asta?

Asistentul ridică din umeri.

– Bine, continuă el, ne-a spus să facem ceea ce facem întotdeauna. Și ce dacă? Cu ce ne afectează pe noi?

– Departamentul va ajunge sub oblăduirea Comisiei Poliției Naționale, dar din punct de vedere administrativ avem motive să credem că se va ține de Departamentul Omucideri al Poliției din Copenhaga.

Marcus rămase cu gura căscată.

– Cred că glumești! Ce vrei să spui cu din punct de vedere administrativ?

– Facem bugetul și ținem registre contabile. Avem grijă de personal și de spațiul fiecăruia.

– Nu înțeleg. Acum vrei să spui că Poliția din Copenhaga va fi nevoită să rezolve și cazurile vechi, care se află sub jurisdicția departamentelor locale de poliție? Districtele regionale nu vor fi deloc de acord. O să ceară să aibă reprezentanți în departamentul de aici.

– Nu neapărat. Propunerea va fi prezentată ca o soluție de ușurare a muncii departamentelor locale. Nu ca pe o sarcină în plus.

– Îți dai seama ce spui, nu? Că acum departamentul nostru va trebui să desemneze o echipă pentru cazurile fără speranță de rezolvare. Iar oamenii mei trebuie să se implice. Nicio șansă, la naiba! Nu poți vorbi serios!

– Marcus, ascultă-mă. E doar o chestiune de câteva ore pe ici, pe colo și de câțiva membri ai personalului. Nu e nimic, de fapt.

– Nu sună ca un nimic.

– Bine, atunci lasă-mă să-ți spun cum văd eu treaba. Mă asculți?

Șeful de la Omucideri își frecă fruntea. Avea încotro?

– Marcus, e vorba și de bani aici, spuse el și făcu o pauză în care se uită fix la șeful lui. Nu mulți, dar destui ca să ținem un om pe salariu și, în același timp, să pompăm câteva milioane de coroane în departamentul nostru. Este un venit în plus care nu e menit să înlocuiască altceva.

– Câteva milioane? întrebă el și dădu din cap apreciativ. Bine, acum mai venim de-acasă!

– Genial, nu-i așa? Putem să punem pe picioare departamentul imediat, Marcus. Se așteaptă de la noi să opunem rezistență, dar n-o vom face. O să le dăm un răspuns care le e pe plac și o să propunem un buget care evită alocarea de fonduri către anumite sarcini. Și îl facem pe Carl Mørck șeful noului departament, dar nu o să fie cine știe ce schimbare pentru că va fi pe cont propriu. Și se va afla la distanță sigură de ceilalți, îți promit asta.

– Carl Mørck, șeful Departamentului Q!

Șeful de la Omucideri parcă și vedea. Un departament ca acela putea funcționa cu ușurință cu un buget mai mic de un milion de coroane pe an, inclusiv cheltuielile de călătorie, testele de laborator și toate celelalte. Dacă poliția ceruse cinci milioane pe an pentru noul departament, aveau să rămână fonduri insuficiente pentru alte echipe de investigație din Departamentul Omucideri. Și atunci se puteau concentra mai mult asupra cazurilor vechi. Poate nu cazurile Departamentului Q, dar ceva similar. Limite fluide, aceasta era cheia. Genial, da. Pur și simplu genial.

4

2007

Hardy Henningsen era cea mai înaltă persoană care lucrase vreodată în departamentele poliției. În dosarul său militar figura o înălțime de 2,05 metri. Ori de câte ori făceau o arestare, Hardy era cel care vorbea, astfel încât borfașii trebuiau să își dea capul pe spate în timp ce li se citeau drepturile. Acest lucru lăsa o impresie de neuitat asupra majorității.

În acel moment însă, înălțimea lui Hardy nu mai reprezenta un avantaj. Din câte își dădea seama Carl, picioarele lui lungi, paralizate, nu puteau sta perfect întinse pe pat. Carl îi sugerase asistentei să taie tăblia de la capătul patului, dar se părea că această măsură nu era de domeniul ei.

Hardy nu scotea niciodată nicio vorbă despre nimic. Televizorul lui era pornit non-stop, iar oamenii care intrau și ieșeau din încăperea în care se afla nu îi trezeau nicio reacție. Nu făcea altceva decât să zacă acolo, în Clinica Hornbæk pentru Răni ale Coloanei Vertebrale, încercând să supraviețuiască. Străduindu-se să mestece mâncarea, să-și miște puțin umărul, singura parte aflată mai jos de gât asupra căreia avea un oarecare control și, în rest, lăsându-le pe asistentele medicale să se lupte cu trupul lui inert. Se uita la tavan în timp ce îl spălau între picioare, înfigeau ace în el și îi goleau pungile cu dejecții. Nu, Hardy nu prea mai avea nimic de spus.

– M-am întors din nou la sediu, Hardy, zise Carl în timp ce îndrepta așternutul de pe pat. Lucrează din greu la caz. Încă nu au descoperit nimic, dar știu că o să afle cine ne-a împușcat.

Pleoapele grele ale lui Hardy nici măcar nu clipiră. Nu se obosi să se uite la Carl sau la programele de pe Canalul 2 de la televizor care umpleau spațiul de emisie cu un reportaj în vogă despre evacuarea tinerilor care ocupau ilegal Casa Tineretului din Copenhaga. Părea indiferent la orice. Nu îi rămăsese nici măcar furia. Carl îl înțelegea mai bine ca oricine. Chiar dacă nu i-o arăta lui Hardy, nici lui nu îi mai păsa de nimic. Era complet irelevant cine îi împușcase. La ce bun să afle? Dacă nu era o persoană anume, atunci era altcineva. Existau o mulțime de nenorociți în libertate.

O salută politicos pe asistenta care intră cu o nouă perfuzie. Ultima oară când venise în vizită, ea îl rugase să iasă afară în timp ce se ocupa de Hardy. Nu primise răspunsul așteptat, și era clar că nu uitase acest lucru.

– Deci, ați venit din nou? întrebă ea pe un ton morocănos și se uită la ceas.

– Acum e cel mai bun momement pentru mine, înainte să mă duc la muncă. Este vreo problemă?

Ea se uită din nou la ceas. „Mda, și ce dacă el se ducea la muncă mai târziu decât majoritatea?“

Asistenta îi întinse brațul lui Hardy și inspectă acul de la perfuzie din mâna lui. Chiar în acel moment ușa dinspre coridor se deschise și intră prima fizioterapeută. Ea urma să aibă mult de lucru. Carl bătu ușor cu palma pe cearceaf unde se vedea în relief conturul brațului drept al lui Hardy.

– Îngerașele astea te vor numai pentru ele, așa că eu o să plec acum, Hardy. O să mă întorc mâine, mai devreme, ca să putem sta de vorbă. Continuă să zâmbești, omule.

Mirosul de medicamente îl însoți pe hol unde se opri și se rezemă de perete. Cămașa i se lipise de spate, iar petele de transpirație de la subraț se întinseseră de-a lungul țesăturii. După incidentul cu împușcături, astfel de lucruri nu-l mai deranjau.

Hardy, Carl și Anker, așa cum le era obiceiul, sosiseră imediat la locul crimei din suburbia Amager, înaintea celorlalți, și erau echipați cu acoperitoare albe, măști, mănuși și plase pentru păr. Nu trecuse decât jumătate de oră de când bătrânul fusese găsit cu un cui înfipt în cap.

În ziua aceea se gândiseră că aveau o mulțime de timp la dispoziție înainte de a fi examinat cadavrul. Din câte știau, șeful de la Omucidei era la un fel de ședință de reorganizare cu membrul unei comisii, dar fără îndoială urma să sosească imediat ce putea, împreună cu medicul legist. Nicio treabă birocratică nu-l putea ține pe Marcus Jacobsen departe de locul unei crime.

– Nu prea e nimic pe-afară care să-i intereseze pe tehnicieni, zisese Anker, împungând cu piciorul pământul reavăn după ploaia din noaptea precedentă.

Carl se uitase primprejur. În afară de urmele lăsate de saboții de lemn ai vecinului, nu erau alte urme de pași în jurul barăcii, o construcție dintre acelea pe care armata le vânduse în anii ’60. Pe atunci, barăcile probabil că arătaseră excelent, dar în acel moment, cel puțin în cazul construcției de față, zilele de glorie apuseseră. Căpriorii cedaseră, acoperișul din bitum era brăzdat de găuri și nicio scândură de pe fațadă nu rămăsese întreagă, ceea ce denota că umezeala își spusese cuvântul. Chiar și plăcuța, pe care numele „Georg Madsen“ fusese inscripționat cu un marker negru, era pe jumătate putrezită. În plus, duhoarea cadavrului se scurgea prin fiecare crăpătură a construcției. Pe scurt, casă părăginită, ca vai de ea.

– Mă duc să discut cu vecinul, zisese Anker.

Se întorsese și se dusese la bărbatul care aștepta de o jumătate de oră. Nu erau mai mult de patru metri și jumătate până la veranda căsuței lui. Când baraca avea să fie dărâmată, priveliștea lui avea să se îmbunătățească simțitor.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO.