Camera groazei (III)/ de Jussi Adler Olsen

Hardy tolera mai bine duhoarea cadavrelor. Poate pentru că era mai înalt și depășea cea mai urâtă parte din aceasta sau poate pentru că avea un miros mai puțin ascuțit decât majoritatea oamenilor. De data aceasta însă, duhnea îngrozitor.

– La naiba, ce pute! mormăise Carl pe hol în timp ce își trăgeau în picioare papucii din plastic albastru.

– O să deschid o fereastră, zisese Hardy și intrase în încăperea de lângă intrarea claustrofobică.

Carl mersese mai departe spre ușa ce ducea în micuța sufragerie. Nu pătrundea cine știe ce lumină printre jaluzelele trase, dar era îndeajuns ca să vadă silueta din colț, cu pielea gri-verzuie și cu fisuri adânci în bășicile ce-i acopereau cea mai mare parte a feței. Un lichid roșiatic i se prelinsese din nas, iar nasturii cămășii amenințau să sară din cauza presiunii exercitate de toracele umflat. Ochii erau ca de ceară.

– Cuiul a fost tras în cap cu un pistol pneumatic Paslode, zisese Hardy din spate. E pe masa din camera următoare. Mai există și o șurubelniță automată, încă încărcată. Adu-mi aminte că trebuie să aflăm cât timp poate rămâne încărcată.

Stătuseră acolo analizând scena preț de câteva clipe, până ce Anker li se alăturase.

– Vecinul locuiește aici de pe 16 ianuarie, spusese el. Asta înseamnă zece zile și nu l-a văzut pe cel decedat ieșind din casă nici măcar o dată. Arătase spre cadavru și se uitase prin cameră. Vecinul stătea pe verandă, bucurându-se de încălzirea globală, când a observat mirosul. Este foarte tulburat, săracul. Poate că ar trebui să-i spunem medicului să se uite puțin și la el după ce examinează cadavrul.

Mai târziu, Carl nu putuse să ofere decât o descriere lacunară a ceea ce se întâmplase în continuare, iar ofițerii superiori nu aveau decât să se mulțumească numai cu atât. Oricum, potrivit majorității, el nu fusese pe deplin conștient. Dar asta nu era deloc adevărat. De fapt, își amintea prea bine ce se întâmplase. Doar că nu avusese chef să intre în detalii.

Auzise pe cineva intrând pe ușa din bucătărie, dar nu reacționase. Poate că de vină fusese duhoarea, poate că se gândise că sosiseră tehnicienii de la Omucideri. Câteva secunde mai târziu, cu coada ochiului, înregistrase prezența unei siluete îmbrăcate într-o cămașă roșie, care se avântase în încăpere. Carl se gândise să scoată arma, dar nu o făcuse. Reflexele îi jucaseră feste. Simțise undele de șoc în clipa în care prima împușcătură îl lovise pe Hardy în spate și acesta căzuse la pământ trăgându-l pe Carl în jos și prinzându-l sub el. Presiunea enormă a corpului străpuns de glonț al lui Hardy îndoi într-o parte șira spinării lui Carl și îi blocă genunchiul.

Urmară apoi împușcăturile care îl loviră pe Anker în piept și pe Carl în tâmplă. Își amintea cu o extraordinară claritate cum zăcea acolo acoperit de trupul lui Hardy intrat în hiperventilație și cum sângele acestuia se scurgea și se amesteca pe podea cu al lui. În timp ce picioarele ucigașilor treceau pe lângă el, se gândise că era bine să-și scoată pistolul.

În spatele lui, Anker era pe podea și încerca să se răsucească în timp ce agresorii vorbeau între ei în cămăruța de lângă intrare. Numai câteva secunde trecuseră înainte ca ei să se întoarcă în sufragerie. Carl îl auzise pe Anker când le ordonase să se oprească. Mai târziu aflase că acesta scosese pistolul. În replică la comanda lui Anker urmase încă o împușcătură ce cutremurase podeaua și îl nimerise pe Anker chiar în inimă.

Nu durase mult. Criminalii se strecuraseră pe ușa din bucătărie, iar Carl rămăsese nemișcat. Zăcuse acolo inert.

Nici măcar la sosirea medicului legist nu dăduse niciun semn de viață. Mai târziu, atât medicul legist, cât și șeful de la Omucideri îi spuseseră că la început îl crezuseră mort. Carl zăcuse multă vreme, ca și cum ar fi fost leșinat, cu capul plin de gânduri disperate. Îi luaseră pulsul și apoi îi duseseră cu mașina, pe el și pe cei doi parteneri ai săi. Abia la spital deschisese ochii. Îi spuseseră că atunci avea o privire ca de mort. Crezuseră că din cauza șocului, însă, de fapt, era de rușine.

– Vă pot ajuta cu ceva? întrebă un bărbat de treizeci și ceva de ani care purta un halat alb.

Carl se îndepărtă de peretele de care stătuse rezemat.

– Tocmai am fost să-l văd pe Hardy Henningsen.

– Hardy, da. Sunteți un membru al familiei?

– Nu, sunt colegul lui. Am fost șeful echipei în care lucra Hardy, la Departamentul Omucideri.

– Înțeleg.

– Care este prognoza pentru Hardy? O să poată merge din nou?

Tânărul doctor făcu un gest abia perceptibil. Răspunsul era clar. Starea de sănătate a pacientului său nu îl privea pe Carl.

– Mă tem că nu pot da această informație nimănui cu excepția membrilor familiei. Sunt sigur că înțelegeți.

Carl îl apucă de mânecă.

– Am fost cu el când s-a întâmplat, înțelegeți asta? Și eu am fost împușcat. Unul dintre colegii noștri a fost omorât. Am fost împreună, de-asta aș vrea să știu. O să poată merge din nou? Îmi puteți spune asta?

– Îmi pare rău, răspunse el și îndepărtă mâna lui Carl. Nu vă pot da această informație, dar sunt convins că o să aflați pe parcurs. Fiecare dintre noi trebuie să-și facă meseria așa cum crede de cuviință.

Acel ton de autoritate tipic tuturor doctorilor și pronunțarea calculată a vocalelor pe vârful limbii și cu sprâncenele ușor ridicate nu erau o surpriză pentru Carl, totuși acționară asupra lui ca paiele puse pe foc. Ar fi putut să-l pocnească după ceafă, în schimb, alese să-l ia de guler și să-l tragă spre el.

– Să-și facă meseria? se răsti elMai bine ai arunca o privire la mizeria suburbană înainte să fii prea plin de tine, amice. Ai înțeles?

Strânse mai tare gulerul bărbatului, iar doctorul îi aruncă o privire disperată.

– Când fiică-ta nu vine acasă la ora zece seara, noi suntem cei care se duc s-o caute; iar când nevastă-ta e răpită sau BMW-ul tău bej de rahat dispare din parcare, noi suntem cei pe care-i suni. Venim de fiecare dată, chiar și numai pentru a oferi consolare. Ai înțeles, ticălosule? Așa că te mai întreb o dată: Hardy o să poată merge din nou?

Doctorul înghiți câteva guri de aer când Carl îi dădu drumul la guler.

– Eu conduc un Mercedes, spuse el, și nu sunt căsătorit.

Mørck se uită în ochii doctorului în halat alb. Acesta credea că știa ce era în sufletul lui. Probabil, învățase el ceva la cursul de psihologie pe care îl strecurase printre orele de anatomie. „O notă de umor de obicei relaxează situația“, se părea că fusese învățat, dar asta nu ținea la Carl.

– De ce nu dai fuga la Ministerul Sănătății ca să înveți ce este aroganța adevărată, mizerabilule? zise Carl și îl împinse pe doctor într-o parte. Ești numai un începător.

Îl așteptau în birou, atât Marcus Jacobsen, șeful de la Omucideri, cât și idiotul de Lars Bjørn. Un semn neliniștitor că țipetele doctorului după ajutor se făcuseră deja auzite în afara pereților groși ai clinicii. Carl îi studie o vreme pe cei doi bărbați. Nu, mai degrabă se părea că un impuls nebunesc le invadase creierele birocratice. Îi surprinse în timp ce schimbau priviri între ei. Sau situația mirosea mai degrabă ca o intervenție de criză? Avea să fie forțat încă o dată să discute cu un psiholog despre cum să înțeleagă și să lupte cu stresul posttraumatic? Se putea aștepta ca încă un om cu privire pătrunzătoare să apară și să încerce să-și forțeze calea în ungherele și cotloanele întunecate ale minții lui ca să scoată la suprafață ce spusese și ce nu? Ar fi putut foarte bine să nu-și mai piardă vremea. Carl știa mai bine. Era imposibil să-i abată gândul de la acea problemă. Acumulase multe de-a lungul vremii, dar incidentul din Amager îi pusese capac. Puteau la fel de bine să-l pupe undeva.

– Ei, Carl, zise Jacobsen și făcu un gest din cap către scaunul lui liber. Lars și cu mine am discutat despre situația ta și, în multe privințe, cred că ne aflăm în situația în care drumurile noastre se despart.

Acum suna de parcă urma să fie concediat. Carl începu să bată darabana cu degetele pe marginea biroului în timp ce privea peste capul șefului lui. Voiau să-l concedieze? Ei bine, nu avea deloc de gând să le ușureze munca.

Carl privi dincolo de Grădinile Tivoli, în sus, la norii care se adunau și amenințau orașul. Dacă îl concediau, avea de gând să plece înainte ca ploaia să înceapă. Nu voia să se obosească să alerge după reprezentanții sindicatului, ci să se ducă direct la sediul acestuia, pe bulevardul H.C. Andersen. Să concediezi un coleg bun după doar o săptămână de când se întorsese din concediul de boală și la numai câteva săptămâni după ce fusese împușcat și pierduse doi colegi buni? Nu-i puteau face una ca asta. Cel mai vechi sindicat de poliție din lume nu avea decât să-și demonstreze valoarea peste timp.

– Îmi dau seama că e puțin cam brusc pentru tine, Carl. Dar ne-am hotărât să-ți dăm ocazia să schimbi puțin atmosfera, într-o manieră care ne va permite să ne folosim de abilitățile tale excelente de detectiv. Pe scurt, o să te promovăm șef la noul departament Q. Rolul lui va fi să investigheze cazurile care au fost clasate, dar care sunt de interes pentru societate. Ai putea spune că sunt cazuri ce merită o atenție specială.

„Să fiu al naibii“, își spuse Carl, lăsându-se pe spate cu scaunul.

– O să trebuiască să conduci departamentul singur, dar cine poate face acest lucru mai bine ca tine?

– Aproape oricine, răspunse el, uitându-se la perete.

– Ascultă, Carl. Ai trecut printr-o perioadă dură, iar poziția asta ți se potrivește mănușă.

„Ce știi tu, ticălosule?“ se gândi Carl.

– O să conduci totul în întregime de unul singur. O să selectăm un număr de cazuri împreună cu câțiva comisari din poliția districtuală, și apoi tu o să poți prioritiza modul în care te vei ocupa de ele și ce proceduri vei folosi. O să ai un buget pentru călătorii; nu avem nevoie decât de un raport lunar, adăuga șeful lui.

Carl se încruntă.

– Comisari din poliția districtuală? Asta ai spus?

– Da, este o activitate de interes național. Iată și motivul pentru care nu mai poți fi în aceeași echipă cu vechii tăi colegi. Am înființat un nou departament aici la sediu, dar va fi o entitate complet separată. Biroul tău este amenajat chiar acum.

„Deșteaptă mișcare. Acum nu vor mai fi nevoiți să-mi asculte criticile“, gândi Carl, dar nu rosti decât:

– Chiar așa? Și unde anume se află biroul, dacă pot întreba? Aveți de gând să mi le dați pe ale voastre?

Șeful lui zâmbi puțin jenat.

– Unde se află biroul tău? Ei bine, deocamdată este la subsol, dar lucrurile se vor putea schimba mai încolo. Hai să vedem cum merge treaba mai întâi. Dacă procentajul cazurilor pe care le rezolvi este cel puțin decent, cine știe ce se poate întâmpla?

Carl își îndreptă din nou privirea spre nori. La subsol, spuseseră. Deci acesta era planul. Aveau de gând să-l îndepărteze. Îi aruncau câteva oase, îl țineau pe loc, îl izolau și se asigurau că rămânea în depresie. Ca și cum ar fi avut vreo importanță dacă asta se întâmpla în acel loc sau dedesubt. Urma să facă, totuși, exact ceea ce voia. Adică pe cât posibil, absolut nimic.

– Apropo, ce face Hardy? întrebă Jacobsen după o pauză potrivită.

Carl își mută privirea înapoi la șeful lui. Era prima oară când acesta îi punea această întrebare.

5

2002

Seara, Merete Lynggaard redevenea ea însăși. Cu fiecare linie albă ce gonea pe sub mașina ei în timp ce se îndrepta spre casă, se descotorosea de o parte a ei care nu se potrivea cu viața din spatele copacilor tisa din Magleby. Se simțea transformată în clipa în care se întorcea spre casele adormite din regiunea Stevns și traversa podul peste Râul Tryggevælde.

Uffe stătea acolo, ca de obicei, cu o cană cu ceai rece pe marginea măsuței de cafea din fața lui, inundat de lumina televizorului, cu volumul dat la maximum. Ea parcă mașina în garaj, dădu ocol locuinței până la ușa din spate și îl căzu vlar prin ferestrele ce dădeau spre curte. Mereu același Uffe. Tăcut și imobil.

Își aruncă pantofii cu tocuri înalte în spălătorie, puse servieta deasupra cazanului, își agăță haina în hol și duse documentele în biroul ei. Apoi își scoase costumul cu pantaloni marca Filippa K., îl așeză pe un scaun de lângă mașina de spălat, își scoase hainele de casă și își puse papucii. Totul era așa cum trebuia. Nu era genul care simțea nevoia să îndepărteze tot ce se întâmplase în timpul zilei sub jetul dușului imediat ce intra pe ușă.

Scotoci adânc prin punga de plastic și găsi dulciurile Hopjes. Abia după ce bomboana se afla pe limba ei și îi ridică nivelul de zahăr din sânge era gata să-și îndrepte atenția spre sufragerie.

Strigă:

– Bună, Uffe! Am ajuns acasă.

Întotdeauna era același ritual. Știa că Uffe observase farurile mașinii încă de când se aflase pe deal, dar niciunul dintre ei nu simțea nevoia de contact până nu venea momentul potrivit.

Se așeză în fața lui, încercând să-i capteze atenția.

– Hei, domnule, încă mai stai aici, la televizor, și te holbezi la prezentatoarea aceea drăguță, Trine Sick?

El se strâmbă, ridurile din colțurile ochilor întinzându-i-se până în dreptul părului de la tâmple, dar ochii nu părăsiră ecranul.

– Ești un ticălos, știi asta?

Îi luă mâna în palmele ei. Era caldă și moale, ca de obicei. Dar îți place mai mult de Lotte Mejlhede. Crezi că n-am observat asta?

De data aceasta observă că buzele lui schițară un zâmbet. Contactul fusese realizat. O, da, Uffe era încă acolo undeva. Iar Uffe știa prea bine ce voia de la viață.

Ea se întoarse ca să se uite la ecranul televizorului și să asculte ultimele două reportaje de la știrile de seară. Primul era despre apelul Consiliului de Nutriție pentru instituirea unei interdicții asupra fabricării pe cale industrială a acizilor grași trans; al doilea era despre campania inutilă de marketing condusă de Asociația Daneză a Crescătorilor de Pui cu finanțare guvernamentală. Era familiarizată cu ambele probleme. Avusese parte de două nopți lungi de muncă intensă din cauza lor.

Se întoarse spre Uffe și îi ciufuli părul, dezvăluind astfel cicatricea mare de pe creștetul lui.

– Haide, leneșule, să pregătim ceva de mâncare pentru cină.

Cu mâna liberă apucă pernele de pe canapea și le lovi de ceafa lui până când el începu să țipe de bucurie și să dea din mâini și din picioare. Apoi își scoase mâna din părul lui, sări de pe canapea sprintenă ca o gazelă și traversă sufrageria către scară. Acest lucru nu dădea greș niciodată. Țipând și chicotind de bucurie și de energie reprimată, Uffe o urmă îndeaproape. Ca două vagoane conectate printr-o bară de oțel, alergară sus și înapoi jos, afară, în fața garajului, în sufragerie și, în final, în bucătărie. În curând aveau să stea în fața televizorului ca să mănânce ceea ce pregătise femeia care venea să îi ajute.

Cu o zi înainte se uitaseră la Mr. Bean. Alaltăieri fusese ziua Chaplin. Astăzi avea să fie din nou Mr. Bean. Colecția video pe care o dețineau Merete și Uffe includea numai filmele la care îi plăcea lui Uffe să se uite. De obicei, el rezista o jumătate de oră înainte să adoarmă. Atunci ea desfăcea o pătură, o așeza peste el și îl lăsa să doarmă pe canapea.

Mai târziu, noaptea, el venea singur în dormitor. Acolo o lua de mână și mormăia ceva înainte să adoarmă lângă ea în patul dublu. Când era în sfârșit cufundat în somn și sforăia ușor, ea aprindea lumina și se pregătea pentru ziua următoare. Așa se desfășurau serile și nopțile ei. Pentru că așa îi plăcea lui Uffe. Frățiorul ei adorabil și inocent. Adorabilul, tăcutul Uffe.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO