Campionatul durerii (stilurile smuls, sfâșiat, lovit)/ de Daniel Nicolescu

Pentru că o prețuiesc foarte mult pe Simona Vilău (în dubla ei calitate de artist plastic și de animator cultural, atent și competent devotat artei confraților), m-am dus la expoziția Irinei Broboană*, curatoriată de S.V., urmând traseul de lectură pe care domnia-sa l-a indicat în prezentarea pliantului de sală. Cu încredere, deci, precum Scufița Roșie, mi-am luat coșulețu’ cu merinde și m-am îndreptat spre casa bunicii. Acolo, însă, în locul ființei așteptate, rânjea, rău și hulpav, lupul.

Iată câteva fragmente din textul Simonei Vilău: “O poveste despre de-personificare și despre re-construcția experimentală a corpului uman se poate spune în multe și felurite moduri. La fel ca o melodie de amor sau o poezie cu influențe meteorologice. Deși subiectul pare imposibil de narat și trăit și, cu atât mai mult, de redat în imagini, avem de-a face, în cazul Irinei Broboană, cu un scenariu construit după cele mai previzibile și chirurgicale metode. (…) Așezarea intenționată a corpului sub lumina rece, necruțătoare, de aparatură medicală, stomatologică și dezvăluirea metodică a tuturor detaliilor accentuează procesul mecanic de transformare a femeii în bărbat sau, în cheie livrescă, a artistei Irina Broboană într-un șofer de TIR de vârstă medie. De ce șofer de TIR? Pentru că la întrebarea mea – În cine voiai să te transformi?, răspunsul a fost – într-un șofer de TIR.”

Șofer de TIR, lăcătuș mecanic, zmeul zmeilor sau controlor RATB, e totuna. Pentru că Irina Broboană (deși își scrie pe piept “Reconstruction in process”) oricum nu se transformă (precum Jana lui Mărgineanu), ci se stinge ușor, fizic și artistic, sub efectul automutilărilor succesive la care se supune și pe care ține să ni le nareze plastic.

Ca și în cazul torturii, în care insuportabilă nu este atât durerea de ordin fizic, cât permanența suferinței, telescoparea mastectomiilor, a ablațiunilor de buze și obrăjori devine un concert, interminabil, pentru un singur și înfundat instrument. Pentru cine a privit prin compendiul despre durere al lui Helnwein, magistrul tuturor mutilărilor și degradărilor imaginabile ale trupului uman, experiența “de-personificării” Irinei Broboană e ca o boabă de năut într-o cafea tare: succedaneul stă temeinic pitit, gustul pare nealterat, dar efectul asupra psihicului se subțiază.

Dacă la pictorul evocat durerea este un mod de a depăși suferința psihică și de a propune o re-luare în posesie a trupului în dimensiunea sa extremă, la Irina Broboană desfigurarea nu re-construiește un psihic năruit, ci încearcă să dărăpăneze interiorul pornind din exterior, teatral, suspect de insistent și, mai ales, de neconvingător. Totul e ca o evoluție pe o temă dată, ca o lecție pentru acasă, executată de un alumn cu talent cert, dar care nu vrea decât să obțină notă de trecere.

*) “Invidia”, Atelier 030202, Str. Sfânta Vineri nr. 11 București, 28 octombrie – 17 noiembrie 2010