Câmpul cu iarbă neagră/ de Belinda Bauer

Un băiat care vrea adevărul… Un criminal care vrea să se distreze…

Steven Lamb, un băiat de doisprezece ani, sapă gropi în Parcul Național Exmoor, în căutarea cadavrului unchiului său, necunoscut, dispărut la vârsta de unsprezece ani. Bunica lui Steven este convinsă că fiul ei nu e mort și încă îl mai așteaptă să se întoarcă acasă, în timp ce familia se destramă în jurul ei. Iar Steven este hotărât ca, aducând bunicii oasele fiului ucis, să refacă legăturile dintre ei și să dea un sens lumii din jurul său.

O scrisoare trimisă de copil presupusului ucigaș al unchiului său declanșează un joc periculos între un copil disperat și un criminal în serie aflat în închisoare, care se plictisește. Un joc care va avea mult mai multe consecințe terifiante decât își putuse imagina Steven vreodată…

Belinda Bauer este o scriitoare britanică de thriller. A crescut în Anglia și în Africa de Sud, iar în prezent trăiește în Țara Galilor. A lucrat ca jurnalist și scenarist de televiziune și film (cu un premiu BAFTA pentru scenariul la The Locker Room) și este interesată de psihologie, de sport și de toate tipurile de jocuri de noroc. Câmpul cu iarbă neagră este romanul ei de debut. A primit premiul Gold Dagger pentru cel mai bun thriller în 2010, din partea Crime Writers’ Association și a fost publicat în 17 țări.

Picura, și Exmoor (parc național la canalul Bristol, pe coasta de sud-vest a Angliei, fostă pădure regală și domeniu de vânătoare, numit după râul Exe, principala apă curgătoare care traversează această regiune mlăștinoasă de deal – n.tr.)era plin de ferigi murdare, iarbă uscată și aspră, orz sălbatic și buruieni de anul trecut, atât de negru de parcă un fluviu de foc ar fi pârjolit totul în cale, luând copacii cu el și lăsând mlaștina rece și lipsită de apărare în fața iernii. Burnița estompa orizontul, unind cerul cu pământul, într-un cocon gri, în jurul singurului reper vizibil, un puști de doisprezece ani, îmbrăcat cu pantaloni negri, impermeabili, pe care șiroia apa, dar fără nimic pe cap, singur, cu o cazma.

Ploua de trei zile, dar rădăcinile buruienilor, ale ierbii negre și ale orzului sălbatic, răsucite adânc în pământ, tot nu lăsau cazmaua să intre. Expresia de pe fața lui Steven nu se schimbă. Înfipse lama din nou, simțind cu satisfacție impactul până în subsuori. De data asta, scoase o brazdă, o tăietură subțire făcută de mâna omului în imensul bandaj al naturii din jurul lui.

Înainte ca Steven să taie următoarea brazdă, prima fantă îngustă se umplu cu apă și dispăru.

În Shipcott, trei băieți mergeau alene prin ploaie, cu mâinile înfipte adânc în buzunare, cu glugile trase pe ochi și chirciți, de parcă abia așteptau să scape de rafale. Dar nu aveau unde să se grăbească, așa că rătăceau de colo-colo, râzând și înjurând zgomotos pe orice temă, doar ca să-și semnaleze prezența și să arate că încă au așteptări.

Era o stradă îngustă și întortocheată, iar turiștii care treceau vara pe-acolo zâmbeau văzând terasele colorate de pe malul mării, cu ușile care dădeau direct în drum și obloanele lor vechi. Dar ploaia făcea din casele vopsite în galben, roz și azuriu o amintire palidă a razelor de soare și un refugiu doar pentru cei prea tineri, prea bătrâni sau prea săraci ca să plece.

Bunica lui Steven se uita liniștită pe geam.

Își începuse viața cu numele de Gloria Manners. Apoi a devenit soția lui Ron Peters. După care, mama lui Lettie și, ulterior, mama lui Lettie și a lui Billy. A fost apoi, mult timp, sărmana doamnă Peters. Acum era bunica lui Steven. Însă, în adâncul ființei ei, va fi întotdeauna sărmana doamnă Peters. Nimic nu putea schimba acest lucru, nici măcar nepoții.

Fereastra era stropită până la jumătate de picături de ploaie. Cei de peste drum aprinseseră deja luminile. Acoperișurile erau la fel de diferite ca și zidurile. Unele erau încă îmbrăcate în țiglă veche, acoperită de mușchi. Altele, din ardezie, reflectau cerul apos. Deasupra acoperișurilor, vârful dealului, rotunjit, abia se vedea prin ceață de la distanța aceea. Din camera călduroasă din față, cu încălzire centrală și cu ceainicul fluierând în bucătărie, arăta chiar inofensiv.

Cel mai scund dintre băieți lovi fereastra cu palma, iar bunica lui Steven se retrase speriată.

Băieții izbucniră în râs și o rupseră la fugă, deși nimeni n-avea de gând să se ia după ei.

– Babă băgăcioasă! strigă unul peste umăr, însă, cu glugile lor trase pe ochi, n-ai fi putut să-ți dai seama care fusese.

– Ce-a fost asta? întrebă Lettie, intrând în fugă, îngrijorată, cu răsuflarea întretăiată.

Dar bunica lui Steven se așezase deja din nou la fereastră, ca întotdeauna. Nu se întoarse spre fiica sa.

– Ceaiul e gata? o întrebă ea.

Steven se îndepărtă de mlaștină, cu hanoracul aruncat pe umăr, cu tricoul transpirat din cauza efortului. Poteca tăiată printre ierburi de generații întregi care trecuseră pe acolo era plină de noroi. Se opri, cu cazmaua ruginită aruncată pe celălalt umăr, ca o pușcă, și privi în jos, spre sat. Felinarele stradale erau deja aprinse, iar Steven se simțea ca un înger sau ca un extraterestru, observând de sus întunecimea locuințelor, detașat de viețile mărunte ale celor care trăiau acolo. Se lăsă în jos, instinctiv, în momentul în care văzu cele trei glugi fugind la vale pe strada udă.

Ascunse cazmaua după o piatră, lângă pârleaz. Era ruginită, dar tot ar fi putut s-o ia cineva, iar acasă nu avea cum s-o ducă. Ar da naștere unor întrebări la care nu ar putea sau nu ar îndrăzni să răspundă.

Străbătu pasajul îngust care ducea în dreptul casei. Acum îi era frig și tremura, în timp ce își scotea pantofii sport, ca să îi spele sub robinetul din grădină. Fuseseră albi cândva, cu dungi albastre. Mama lui și-ar fi ieșit din minți, dacă i-ar fi văzut așa. Îi frecă cu degetele și stoarse tot noroiul din ei, până când începură să pară doar murdari, apoi îi scutură cu putere. Stropi de murdărie împroșcară zidul casei, dar ploaia îl spălă repede. Ciorapii gri, pentru școală, erau grei și îmbibați cu noroi. Îi scoase și rămase în picioarele goale, reci și albe.

– Ești ud leoarcă, îi spuse mama lui, privindu-l din spatele ușii, trasă la față, cu ochii ei de un albastru-închis, liniștiți ca o mare nordică. Ploaia îi stropea părul castaniu, legat în coadă, la spate. Își trase capul înăuntru, să nu se ude.

– Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.

– Unde ai fost?

– Cu Lewis.

Nu era neapărat o minciună. Fusese cu Lewis, imediat după ore.

– Ce ați făcut?

– Nimic. Știi tu…

– Ar trebui să vină acasă direct de la școală, o auzi pe buni, din bucătărie.

Mama se uită supărată la hainele ude ale băiatului.

– Pantofii ăștia erau noi de Crăciun.

– Îmi pare rău, mamă.

Luă o față spășită. Funcționa de cele mai multe ori.

– Ceaiul e gata, spuse ea, oftând.

Steven înfulecă pe cât de repede îndrăzni și pe cât de mult putu. Lettie stătea lângă chiuvetă și fuma, scuturând scrumul înăuntru. În fosta lor casă, înainte să vină să locuiască la buni, mama lui stătea la masă cu el și cu Davey. Mânca. Vorbea. Acum strângea mereu din buze, chiar și când nu fuma.

Davey lingea ketchupul de pe cartofi și îi punea apoi deoparte, cu grijă, pe marginea farfuriei.

Buni tăia bucăți mici din șnițelul ei de pește, cercetându-le suspicioasă înainte să le mănânce.

– Are ceva, mamă? o întrebă Lettie, scuturând scrumul cu un gest exagerat.

Steven o privi agitat.

– Oase.

– Este file. Așa scrie pe cutie. File de cambulă.

– Întotdeauna le mai scapă câteva. Trebuie să fii foarte atent.

Urmă o tăcere lungă, în care Steven se auzi cum mestecă.

– Mănâncă-ți cartofii, Davey.

– Sunt uzi, spuse el și se strâmbă.

– Trebuia să te gândești la asta înainte să-i lingi, nu? Nu așa trebuia?

Când repetă întrebarea, Steven se opri din mestecat, iar furculița bunicii zgârie farfuria.

Lettie se duse lângă Davey și luă un cartof umed.

– Mănâncă-l!

Davey clătină din cap, iar buza de jos începu să-i tremure.

– Să lase mâncarea în farfurie… Copiii din ziua de azi habar n-au de ce au venit pe lume, murmură buni, cu năduf.

Lettie se aplecă și-l plesni pe Davey cu putere peste coapsă, puțin mai jos de pantalonii scurți. Steven văzu cum urma albă lăsată de palmă se înroși imediat. Îl iubea pe frățiorul lui, dar să vadă și pe altcineva, în afară de el, dând de bucluc îi provoca un mic fior de plăcere, iar acum – uitându-se cum mama lui se luptă cu Davey, pentru a-l scoate afară din bucătărie și a-l împinge în sus, pe scări, în timp ce copilul plângea și țipa cât îl ținea gura – se simțea ca și cum i s-ar fi făcut un serviciu: acela de a fi scutit de furia abia stăpânită a mamei sale. Doar bunul Dumnezeu știa că își varsă destul de des nervii pe el, din cauza bunicii. Dar aceasta era o dovadă în plus pentru ceea ce spera el de ceva timp, și anume că Davey se făcuse deja destul de mare, la cei cinci ani ai săi, ca să își suporte partea de disciplinare. Nu era cine știe ce, doar nu era periculoasă, ce dracu’. Mama lui se aprindea repede, iar o pedeapsă împărtășită făcea cât jumătate din pedeapsă, în ochii lui Steven. Poate chiar cât o evitare a pedepsei.

Buni nu se oprise nici o clipă din mâncat, cu toate că fiecare îmbucătură părea să fie minată.

Deși suspinele lui Davey erau acum înăbușite, Steven căută privirea bunicii, iar aceasta se uită, în sfârșit, la el, oferindu-i ocazia să își dea ochii peste cap, ca și cum ar fi împărtășit povara copilului neascultător, iar această complicitate i-ar fi apropiat.

– Nici tu nu ești mai breaz, îi spuse ea și se întoarse la peștele ei.

Steven roși. Știa că era mai breaz! Dacă ar fi putut să-i dovedească asta bunicii, totul ar fi fost altfel – simțea acest lucru.

Desigur, era numai vina lui Billy, ca de obicei.

Steven își ținu răsuflarea. O auzi pe mama lui spălând vasele – clinchetul porțelanului sub apă – și pe buni ștergându-le – scârțâitul melodios, mai puternic, al farfuriilor luate de pe uscător. Deschise încet ușa de la camera lui Billy. Se simțea un miros închis și dulceag, ca și cum ar fi fost uitată sub pat o portocală. Steven auzi ușa închizându-se în urma lui.

Draperiile erau trase. Ca întotdeauna. Se asortau cu modelul ecosez, în nuanțe de albastru, al cuverturii, care contrastau puternic cu maroniul covorului de pluș. Pe podea era o stație spațială Lego, pe jumătate construită, iar, de la ultima vizită a lui Steven, un păianjen mic își țesuse o pânză pe ceea ce părea să fie un doc de aterizare. Acum stătea acolo, la pândă, așteptând să captureze muște-satelit din spațiul intergalactic al dormitorului întunecat.

Pe perete, deasupra patului, atârna un fular albastru-deschis cu alb, culorile echipei Manchester City, iar Steven se simți cuprins de sentimentul acela familiar de milă și de furie, deopotrivă, față de Billy: până și mort era un ratat.

Uneori, Steven se strecura aici, de parcă Billy ar fi putut să apară din senin, după atâția ani, și să-i șoptească la ureche secrete și soluții acestui nepot, care trăise deja cu un an mai mult decât el.

Steven renunțase de mult la speranța de a mai găsi indicii în viața reală. La început, îi plăcuse să își imagineze că unchiul Billy ar fi putut lăsa vreo dovadă a faptului că știa că va muri, cum ar fi pagina îndoită a unei cărți din seria Famous Five (numele unei serii de povestiri pentru copii, scrisă de autoarea britanică Enid Blyton. Prima carte, Five on a Treasure Island, a apărut în 1942 – n.tr.), inițialele “AA” scrijelite pe noptieră, piesele Lego împrăștiate în forma acelor de busolă sau vreun X care să marcheze un anumit loc. Ceva care – după ceea ce s-a întâmplat – să fie descoperit și descifrat de un băiat cu spirit de observație.

Dar nu era nimic. Doar mirosul acela de vechi, de tristețe amară și o fotografie înfățișând un școlar slăbuț, cu obraji trandafirii, cu dinți strâmbi și ochi de un albastru-închis, aproape complet închiși, zâmbind larg. Îi luase ceva timp lui Steven până să-și dea seama că fotografia fusese pusă aici mai târziu, pentru că nici un băiat care se respectă nu își pune o fotografie cu el însuși pe noptieră, dacă nu apare în ea ținând în brațe un pește sau vreun trofeu.

Cu nouăsprezece ani în urmă, băiatul acesta de unsprezece ani – probabil cam ca el – se săturase de navetele lui spațiale și se dusese să se joace afară, într-o seară caldă de vară, aparent fără să știe că nu avea să se mai întoarcă vreodată să își strângă jucăriile, să își fluture fularul în culorile echipei Manchester City în fața televizorului, într-o după-amiază de duminică, sau măcar să își facă patul, pe care mama lui, bunica lui Steven, l-a făcut mult mai târziu.

La ceva timp după ora 19.15, când domnul Jacoby, de la chioșcul de ziare, i-a vândut o pungă de bomboane, unchiul Billy a ieșit din universul imaginar al copilăriei și a pășit pe tărâmul real al coșmarurilor. În cei nici două sute de metri dintre chioșcul de ziare și casă, aceeași distanță pe care Steven o străbătea în fiecare dimineață și în fiecare seară, către școală și înapoi, unchiul Billy pur și simplu dispăruse.

Bunica lui Steven așteptase să se facă ora 20.30 până să o trimită pe Lettie afară, să îl caute pe fratele ei, și 21.30, când deja se lăsa întunericul, până să iasă ea însăși din casă. În nopțile luminoase de vară, copiii rămâneau să se joace mult peste ora de culcare din timpul iernii. A fost nevoie doar ca Ted Randall, vecinul de peste drum, să spună că ar trebui, poate, să sune la poliție, pentru ca bunica lui Steven să devină, pentru totdeauna, din “mama lui Billy”, “sărmana doamnă Peters”.

Sărmana doamnă Peters – al cărei soț murise într-un accident stupid, în timp ce mergea pe șapte cărări cu bicicleta, pe ruta autobuzului de Barnstaple, cu șase ani în urmă – îl tot aștepta pe Billy să se întoarcă acasă.

La început, l-a așteptat la ușă. A stat acolo toată ziua, timp de o lună, abia observând-o pe Lettie, care avea pe-atunci paisprezece ani, cum se strecura pe lângă ea, să se ducă la școală, și se întorcea fix la ora 15.50, pentru a nu o îngrijora pe mama ei și mai mult – dacă mai era posibil așa ceva.

Când s-a schimbat vremea, sărmana doamnă Peters a așteptat la fereastră, de unde putea să vadă întreaga stradă. Arăta ca un câine pe timp de furtună – la pândă, cu ochii mari, atentă la fiecare mișcare. Și cel mai mic zgomot de pe stradă îi făcea inima să-i sară din piept. A urmat criza, când domnul Jacoby, Sally Blunkett sau gemenii Tithecott au devenit atât de asemănători, încât nici o sforțare a imaginației ei nu îi putea împiedica să arate ca băiatul de unsprezece ani, cu obraji rumeni și păr blond, tuns scurt, pantofi sport Nike și o pungă de bomboane, pe jumătate goală, în mână.

Lettie a învățat să gătească, să facă curat și să stea în camera ei, pentru a nu fi nevoită să o vadă pe mama ei tresărind la fiecare mișcare de pe stradă. Bănuise întotdeauna că Billy era favoritul, iar acum, în lipsa lui, mama sa nu mai avea puterea să ascundă acest lucru.

Așa că Lettie s-a apărat singură, la cei paisprezece ani ai săi, ripostând prin furie și rebeliune, speriată și simțind în egală măsură lipsa fratelui și a mamei, ca și cum amândoi ar fi fost smulși de lângă ea în acea seară caldă de iulie.

Cum putuse unchiul Billy să nu știe? Steven simți din nou fiorul mâniei, uitându-se prin camera aceea lipsită de viață și de indicii. Cum era posibil să nu-și dea seama că urma să i se întâmple una ca asta?

La un an după dispariția lui Billy, un șofer din Exeter a fost arestat pentru altceva, altundeva.

La început, poliția abia dacă i-a pus câteva întrebări lui Arnold Avery, după ce un băiat pe nume Mason Dingle l-a acuzat că l-ar fi molestat.

Nu era pentru prima dată când Arnold Avery se expunea în fața unui minor, deși, bineînțeles, nu asta le-a spus, inițial, polițiștilor. Dar, după ce l-a ademenit pe Mason Dingle, în vârstă de cincisprezece ani, în duba sa, ca să îi arate drumul, nu s-a mai putut abține.

Nici Mason Dingle nu era un necunoscut la poliție. Statura sa firavă și trăsăturile de băiat de cor erau doar o neconcordanță norocoasă pentru el, spaima domeniului Lapwing din Plymouth. Desenele de graffiti, banii obținuți sub amenințare, intrările prin efracție erau la ordinea zilei pentru Mason Dingle, iar poliția știa că era doar o problemă de timp până când șmecherul de Dingle avea să calce pe urmele fraților săi, urmând tradiția familiei, spre o viață petrecută mai mult în închisoare. (…)”

Fragment din “Câmpul cu iarbă neagră”de Belinda Bauer, care va apărea la Editura Litera, Colecția Thriller. Traducere din limba engleză de Valentin Vidu