Când privești un răsărit de soare.../ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

– Pe parcursul discuției a rămas neformulată o obiecție pe care ți-o adresez acum. Dacă plăcerea estetică rezidă în a admira ingeniozitatea cu care artistul imită o anumită realitate, ar însemna să nu mai simțim nici o plăcere estetică atunci când privim un răsărit de soare sau ascultăm vuietul unei cascade. Pentru că acestea sunt realități, nu imitații.

– Dar în asemenea cazuri nici nu simțim o plăcere estetică.

– Fiecare cu sensibilitatea lui. În ceea ce mă privește, voi continua să consider o mare delectare contemplarea naturii, cu toate frumusețile ei: florile multicolore, pădurile misterioase, apele înspumate…

– Sper că nu vrei să faci un inventar complet. Cum aș putea nega faptul că simțim o mare emoție luând act de aceste frumuseți? Dar este o emoție de altă factură. Emoția estetică presupune cu necesitate – și în aceasta constă specificul ei – existența unui autor. Sau, mai exact spus, conștiința existenței unui autor. Către el se îndreaptă admirația noastră, și nu către opera de artă în sine. Chiar dacă nu-l cunoaștem, îl presupunem. Până și la contemplarea picturilor rupestre ne gândim cu un fel de respect și cu o empatie întinsă peste milenii la sălbaticul care a scrijelit îndemânatic pereții peșterii. În această comuniune constă valoarea de mijloc de comunicare a artei și nu în faptul că artistul îmi transmite, ca prin intermediul unei telegrame, un mesaj. Arta ți se înfățișează ca un triumf al unui om și prin urmare te face să te simți mândru de apartenența ta la specia umană. Când privești un răsărit de soare te bucuri doar pentru că ți se anunță o nouă zi. Dacă totuși îl iei în considerare ca pe un “tablou” este pentru că te-ai obișnuit să faci astfel pe parcursul experienței tale de consumator de artă. Se produce de fapt o contaminare între emoția trăită în fața frumuseților naturii și emoția trăită în fața creației artistice. Ca dovadă, ești tentat să-ți închipui că răsăritul de soare are un autor și uneori chiar îl admiri pe acel autor în inexistența lui.

În starea ei pură, neinterferată de amintirea emoției artistice, emoția trăită în fața frumuseții naturii ține de certitudinea că “totul merge bine”. Ne place, de fapt, ceea ce ne este convenabil. Când suntem în natură o apă limpede ne place, o mocirlă ne displace, o căprioară încordată pentru salt ni se pare frumoasă, un cadavru de animal intrat în putrefacție ni se pare urât. Și așa mai departe. Dar în relația cu arta criteriile se schimbă. Și apa limpede, și mocirla ne plac dacă sunt imitate cu iscusință. Și apa limpede, și mocirla ne displac dacă sunt imitate fără har. Charles Baudelaire descrie trupul iubitei post-coitum, ca pe un hoit plin de viermi, și descrierea sa ne încântă prin expresivitate.

*

– Până la urmă, îmi convine acest mod de explicare a artei, pentru că este simplu. Se poate reduce și la o formulă: imitație inventivă…

– Este simplu numai pentru că, din necesități de metodă, am avut în vedere arta în elementaritatea ei. Așa procedează și biologii care, vrând să afle secretul vieții, studiază cele mai simple ființe, alcătuite din câte o singură celulă, și nu ultracomplicatele organisme ale mamiferelor. În realitate, însă, arta are o complexitate aproape inanalizabilă. Ar trebui puterea de sinteză a unui calculator electronic pentru a integra într-o interpretare toate implicațiile actului artistic. Ca să nu mai vorbim despre faptul că se produc, prin însăși înaintarea istoriei, noi și noi sedimentări de experiență și, implicit, un proces contradictoriu de impunere și relativizare a valorilor.

– Nu înțeleg.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com