Cand spiritul de fronda naste poetul mistic

Aurelian Titu Dumitrescu a adus in poezie ceva din spiritul de bravura al unui aventurier. Fusese un baiat rau in copilarie si in adolescenta, iar la 15 ani a plecat de acasa: ajunsese la concluzia ca nu i se potriveste decat o singura meserie, aceea de cascador.

ai a inceput sa haiduceasca prin Buftea, insa nu pentru multa vreme, caci ii sarea repede tandara si avea pumnii cam grei, dovedindu-se prea naravas pana si pentru cascadorie.

Dar daca lumea (deloc ortodoxa) a platourilor de filmare se aratase prea putin dispusa sa accepte teribilismele acestui adolescent atat de nabadaios, poezia va fi mult mai ingaduitoare.

Au fost mai intai poeziile de dragoste ale lui Nichita Stanescu, pe care Aurelian le-a invatat pe dinafara din gelozie, pentru ca erau poeziile preferate ale unei femei la care tinea foarte mult.

Dar versurile i-au placut, asa ca i-a venit ideea sa ajunga in intimitatea poetului, realizand cu acesta o carte de convorbiri, Antimetafizica, gest calificat de multa lume drept o teribila impertinenta.

Caci despre conlocutorul lui Nichita Stanescu nu se prea auzise pana atunci, era un tinerel cu cas la gura, in care unii s-au si grabit sa-l vada (asa cum va scrie unul dintre viitorii sai comentatori) pe noul Rastignac al literaturii romane.

Dar Aurelian Titu Dumitrescu n-a ajuns catusi de putin Rastignac; n-a reusit sa seduca (din cate cunosc) nici o sotie de mare bancher si nici un baron de Nucingen nu i-a suflat speculatia bancara miraculoasa care sa-l imbogateasca.

Mai generoase s-au aratat muzele, deoarce partenerul de dialog al lui Nichita s-a dovedit a fi un poet de rasa. Iar versurile pe care le scrie ii seamana intrutotul: sunt aspre, barbatesti, bolovanoase, iti lasa impresia unor pachete de energie, aflate parca mereu pe punctul sa explodeze.

Criticii nu-l iubesc din cale afara si, desi a publicat – cu aceeasi impetuozitate cu care se antrena pe vremuri in incaierarile dintre cascadori – vreo douazeci de volume de poezie, numele sau e trecut de obicei sub tacere atunci cand sunt impartite diplomele de premiant si coronitele.

Lucrul acesta nu-l deranjeaza insa prea tare: ele se cuvin desigur poetilor care au avut totdeauna zece (sau cel putin noua) la conduita si n-au cartit niciodata in fata linguritei cu untura de peste. Pentru el poezia este un fapt de existenta, isi doreste sa scrie cu naturaletea cu care respira.

Apoi a venit experienta sacrului. I-au vorbit despre asta mai intai cativa prieteni (el ii numeste “maestri”), care s-au aplecat cu simpatie peste poemele sale: Cezar Ivanescu, Sorin Dumitrescu. Imi povesteste ca Sorin Dumitrescu il punea sa citeasca si sa conspecteze, si il examina ca la scoala.

Asa se face ca versurile colturoase ale lui Aurelian Titu Dumitrescu au dobandit cu vremea anume luminiscente si au inceput sa fie strabatute de un discret dar viguros frison mistic. Iar adolescentul salbatic de odinioara s-a imblanzit.

Iti vine astazi foarte greu sa-l mai recunosti in barbatul masiv care iti vorbeste extrem de prevenitor si de politicos, lasandu-ti senzatia ca isi alege de fiecare data cu multa grija cuvintele, pe baiatul nabadaios despre care se spune ca ar fi terorizat odinioara, cu izbucnirile sale intempestive, lumea platourilor.

Scrie insa in acelasi ritm impetuos, iar numarul cartilor sale sporeste de obicei in fiecare an cu doua sau trei titluri. Acum lucreaza la un poem-carte intitulat Amin (si dedicat lui I.L. Caragiale) si la un altul, Aleluia (inchinat de data aceasta lui Ion Creanga).

Are sub tipar un volum de texte cu continut crestin, Scrisorile parintelui Nicolae. Se ocupa in prezent de publicatiile culturale ale Ministerului de Interne, carora vrea sa le confere un nivel inalt de profesionalism.

Asa ca atunci cand l-am intalnit ultima oara, cauta cu infrigurare colaboratori, apeland la numele mari ale literaturii si culturii actuale, fiindca (din cate am inteles) ambitiile sale in legatura cu aceste reviste sunt cu totul deosebite: le vrea nu bune, nici foarte bune, ci exceptionale.