Cântecul păsărilor/ de Sebastian Faulks

Însuși Sebastian Faulks spunea că romanul are un titlu fie și profund simbolic, dar modest pentru conținutul lui ambițios. Cântecul păsărilor este în primul rând un mare roman de război, care se înscrie fără îndoială în marea literatură inspirată de Primul Război Mondial, încât e greu de crezut că a fost scris la multe zeci de ani de la încheierea lui de către un om care nici măcar nu se născuse pe vremea aceea. Cu o galerie de personaje memorabile, de o mare complexitate psihologică, cu o scriitură de o intensitate și o frustețe tulburătoare, cu episoade care ar putea răscoli sufletul oricărui cititor, Cântecul păsărilor este inevitabil un roman-meditație asupra naturii umane și un roman-omagiu adus soldaților britanici participanți la Marele Război. În jurul acestui corp fundamental al romanului și pentru a-i da reverberația necesară în timp, Faulks țese o rafinată și misterioasă poveste de dragoste, recreând cu minuțiozitate atmosfera relațiilor de familie de la începutul secolului al XX-lea, și o altă poveste, mai aproape de zilele noastre, a nepoatei celor doi îndrăgostiți, care recuperează, peste decenii, memoria bunicului soldat și răscumpără, într-o măsură, destinul tragic al familiei ei. Și peste toate, de la un capăt la altul al romanului, plutește, imperturbabil și de neoprit, cântecul păsărilor.

Amiens, Franța, 1910. Stephen Wraysford, un tânăr englez de douăzeci de ani, întâlnește dragostea vieții lui în persoana lui Isabelle Azaire, soția unui proprietar de fabrici textile cu care a fost trimis să stabilească relații de afaceri. Stephen își convinge iubita să părăsească împreună cu el atmosfera sufocantă a vieții de familie provinciale, dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată. După ce rămâne însărcinată, Isabelle hotărăște brusc să se întoarcă la părinți, înainte să-i dea vestea că vor avea un copil. Profund marcat de această relație, Stephen o va duce cu el, îngropată în adâncul sufletului, în tranșeele marelui război care cuprinde Europa șase ani mai târziu.

Experiența radicală a celui mai cumplit conflict din istoria de până atunci a omenirii îl transformă lăuntric și îi deschide perspectiva unei noi vieți – paradoxal, prin întoarcerea la Amiens pentru a regăsi iubirea și apoi prin salvarea lui, în urma unei explozii în subterane, de către un ofițer neamț cu care fraternizează.

„Excepțional – profund emoționant.“ Sunday Times

„Ambițios, excesiv, violent, răscolitor, Cântecul păsărilor nu este romanul perfect, dar este cu siguranță un mare roman.” The New Yorker

„Unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor patruzeci de ani.“ Mail of Sunday

Sebastian Faulks (n. 1953, Donnington, Anglia) este un cunoscut romancier britanic. A studiat literatura și istoria la Cambridge, apoi a devenit jurnalist. A fost redactor-șef adjunct al publicației Independent on Sunday, dar a publicat editoriale și în The Guardian (1992-1998) și în Evening Standard (1997-1999). În paralel a lucrat pentru BBC. În 1993 a publicat bestsellerul Cântecul păsărilor (Birdsong), datorită căruia a fost desemnat „Autorul anului“ de către juriul competiției pentru British Book Awards (1994) și care, în 2012, a fost ecranizat de BBC (cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy în rolurile principale). Cântecul păsărilor face parte dintr-o trilogie împreună cu The Girl at the Lion d’Or și Charlotte Gray (1998), ecranizat în 2001, cu Cate Blanchett în rolul principal. Pentru romanul Amprenta omului, publicat în anul 2005, Faulks a primit titlul de doctor onorific din partea clinicii psihiatrice Tavistock Clinic, în colaborare cu University of East London, pentru contribuția sa la înțelegerea psihiatriei. În anul 2007 a scris romanul Engleby, iar în 2008, Jocul cu diavolul (Devil May Care), un nou episod din saga James Bond, la cererea Fundației Ian Fleming, pentru a marca centenarul nașterii scriitorului. În 2009 a publicat romanul O săptămână în decembrie (A Week in December).

Sebastian Faulks trăiește împreună cu soția sa în Notting Hill, Londra, și are trei copii. Din 2002 este membru al Ordinului Imperiului Britanic, pentru serviciile aduse literaturii.

De același autor: Amprenta omului (Litera, 2012), O săptămână în decembrie (Litera, 2012).

*

*     *

Partea întâi

Franța, 1910

Boulevard du Cange era o stradă largă și liniștită care delimita latura estică a orașului Amiens. Căruțele care veneau dinspre Lille și Arras și se îndreptau către nord intrau direct printre tăbăcăriile și morile din cartierul Saint-Leu, fără să fie nevoite să treacă pe strada aceasta brăzdată de făgașe și străjuită de vegetație. Partea dinspre oraș era mărginită de grădini întinse, împărțite în pătrate și alocate cu o civică precizie caselor învecinate. Din iarba jilavă creșteau castani, tufe de liliac și sălcii, cultivate pentru umbra și tihna pe care le dădeau proprietarilor. Grădinile păreau sălbatice, năpădite de verdeață, iar iarba înaltă și gardurile vii luxuriante dinăuntru ascundeau ici-colo mici luminișuri, oaze tăcute și locuri în care nu ajungeau nici măcar proprietarii și unde,la picioarele copacilor cu coroane învoalte, se lăfăiau petice de iarbă și flori sălbatice.

În spatele grădinilor, râul Somme se răsfira în canale mici, care dădeau un aer pitoresc cartierului Saint-Leu; pe cealaltă parte a bulevardului, pe canale fuseseră amenajate o serie de grădini acvatice, mici insule de fertilitate jilavă, separate de brațele râului ramificat. Duminica după-amiaza, locuitorii orașului pluteau pe aleile de apă în bărci lungi cu fundul plat, împinse cu prăjini. Pe toată lungimea râului și a canalelor lui ședeau pescari încovoiați peste undițe; cu haină și pălărie în dreptul catedralei sau numai în cămașă pe malurile grădinii acvatice, își afundau undițele în apă în căutarea crapului sau a păstrăvului.

În spatele unui gard cu zăbrele de fier, casa familiei Azaire etala pe partea dinspre stradă o fațadă pompoasă impresionantă. Oricine ar fi trecut pe bulevard în jos, către râu, n-ar fi avut nici o îndoială că era proprietatea unui om cu dare de mână. Acoperișul de ardezie plonja în unghiuri contradictorii peste silueta neregulată a casei. Sub unul dintre ele, o lucarnă privea spre bulevard. Etajul unu era dominat de un balcon de piatră, peste ale cărui balustrade iedera roșie se strecurase până sus pe acoperiș. Ușa monumentală de lemn de la intrare era încrustată cu ornamente de fier.

Înăuntru, casa era în același timp mai mică și mai mare decât părea. Deși nu avea camere care să intimideze prin măreție sau săli de bal aurite, cu candelabre revărsate deasupra podelelor, ici și colo descopereai în ea spații neașteptate și coridoare care dădeau în colțuri neștiute, de unde câteva trepte coborau în grădină; din holuri de trecere nebăgate în seamă se deschideau salonașe dotate cu mese de scris și scaune tapițate. Chiar și de pe peluză era greu să-ți dai seama cum se înscriau camerele și coridoarele în dreptunghiurile placide de piatră. Peste tot, podelele scoteau un sunet aparte sub picior, așa încât, cu unghiurile ei închise și ecourile vagi adăstând parcă în aer, casa era un loc al pașilor nevăzuți.

Cufărul de metal al lui Stephen Wraysford fusese trimis înainte și îl aștepta la picioarele patului. El își despachetă hainele și își atârnă costumul de rezervă în uriașul șifonier sculptat. Sub fereastră găsi un lavoar emailat și un rastel de lemn pentru prosoape. Trebui să se ridice pe vârfuri ca să se uite afară peste bulevard, unde o birjă aștepta pe cealaltă parte a străzii. Calul își scutura hamul și întindea gâtul să prindă cu gura ramurile unui lămâi verde. Stephen încercă elasticitatea patului, apoi se întinse pe el, rezemându-se de capătul ușor ridicat. Camera era simplă, dar decorată cu oarecare atenție. Văzu pe masă o vază cu flori de câmp, iar de o parte și de alta a ușii două postere cu peisaje de stradă din Honfleur.

Era o seară de primăvară, cu un soare zăbovind pe cer în spatele catedralei și cu mierle cântând de jur împrejurul casei. Stephen se spălă în grabă și încercă să-și netezească părul negru în oglindă. Puse câteva țigări într-o tabacheră de metal pe care o vârî în sacou și își goli buzunarele de obiectele de care nu mai avea nevoie: bilete de tren, un carnet de note cu coperte din piele albastră și un cuțit cu o singură lamă, ascuțită cu scrupulozitate.

Coborî la cină, speriat de sunetul propriilor pași pe scările dinspre palierul de la etajul unu, în care dădeau dormitoarele familiei, și apoi de aici în jos până în holul de la intrare. Se simțea nădușit sub haină și jiletcă. Rămase o clipă dezorientat, nesigur pe care dintre cele patru uși cu panele de sticlă de pe hol trebuia să intre. Întredeschise una și dădu cu ochii de o bucătărie plină de abur, în mijlocul căreia o servitoare încărca de zor cu farfurii o tavă așezată pe o servantă.

– Pe aici, monsieur. Cina e servită, spuse fata, strecurându-se pe lângă el în pragul ușii.

În sufragerie, familia se așezase deja. Madame Azaire se ridică.

– Ah, monsieur, luați loc aici!

Azaire mormăi o prezentare din care Stephen auzi numai cuvintele „soția mea”. Îi luă mâna și înclină scurt din cap. Doi copii îl priveau cu nesaț de pe cealaltă parte a mesei.

– Lisette, spuse madame Azaire, arătând spre o fată de vreo șaisprezece ani, cu părul negru prins cu o fundă, care zâmbi strâmb și-i întinse mâna – și Grégoire.

Mezinul era un băiat de vreo zece ani, al cărui căpșor abia se vedea deasupra mesei sub care dădea energic din picioare.

Servitoarea zăbovea cu supiera lângă umărul lui Stephen. Stephen își puse un polonic în farfurie și adulmecă mirosul unor ierburi necunoscute. Sub cercurile concentrice de verdeață mărunțită, supa fusese îngroșată cu cartofi.

Azaire și-o terminase deja pe a lui și acum bătea insistent darabana pe masă cu mânerul de argint al cuțitului. Stephen ridică o privire iscoditoare pe deasupra lingurii de supă în timp ce sorbea lichidul printre dinți.

– Câți ani ai? îl întrebă băiatul.

– Grégoire!

– Nu face nimic, vorbi Stephen către madame Azaire. Douăzeci.

– Vrei puțin vin? întrebă Azaire, ridicând sticla deasupra paharului lui Stephen.

– Mulțumesc.

Amfitrionul turnă câțiva centimetri de băutură pentru Stephen și pentru soția sa și puse sticla la loc.

– Deci, ce știi despre industria textilă? întrebă el.

Avea numai patruzeci de ani, dar putea foarte bine să fi avut încă zece. Trupul lui era de soiul acela care nici nu se întărește, nici nu devine puhav cu vârsta. Ochii îl fixau pe musafir cu o privire alertă, lipsită de veselie.

– Știu câte ceva, răspunse Stephen. Lucrez în breaslă de aproape patru ani, deși în general m-am ocupat de chestiuni financiare. Patronul meu vrea să aflu mai multe despre procesul de fabricare.

Servitoarea luă farfuriile de supă, iar Azaire începu să vorbească despre industria locală și despre dificultățile pe care le avea cu propriii angajați. Deținea o fabrică în oraș și încă una la câțiva kilometri depărtare.

– Organizarea oamenilor în sindicate îmi lasă foarte puțin spațiu de manevră. Se plâng că își pierd slujbele fiindcă introducem mașini, dar, dacă nu putem face față concurenței din Spania și Anglia, n-avem nici o speranță.

Servitoarea aduse o friptură tăiată felii într-un sos subțire, pe care o puse în fața doamnei Azaire. Lisette începu să povestească o întâmplare din ziua aceea de la școală. Își dădea capul pe spate și chicotea. Era vorba de o farsă jucată de o fată unei colege, dar Lisette o relata cu subînțeles, ca și când ar fi recunoscut caracterul infantil a ceea ce povestea și ar fi vrut să le sugereze lui Stephen și părinților ei că ea însăși era prea matură pentru asemenea lucruri. Părea totuși nesigură de interesele și gusturile ei; se bâlbâi puțin înainte să încheie cam dezlânat și se întoarse spre fratele ei să-l certe că râdea.

Stephen o privi în timp ce vorbea, cercetându-i chipul cu ochii lui întunecați.

Azaire o ignoră, servindu-se cu salată și trecând castronul soției sale. Își șterse apoi cu o bucată de pâine marginea farfuriei de orice urmă de sos.

Madame Azaire nu-l privise pe Stephen direct în ochi. El o evitase la rândul lui, de parcă ar fi așteptat ca ea să i se adreseze, dar îi vedea cu coada ochiului volbura părului castaniu-roșcat, prins astfel încât să-i lase fața descoperită. Purta o bluză albă de dantelă cu o piatră roșie la gât.

În timp ce terminau cina, se auziră soneria la ușa din față și apoi, în hol, o voce masculină energică.

Azaire zâmbi pentru prima dată în seara aceea.

– Dragul de Bérard! Punctual ca de obicei!

– Monsieur și madame Bérard, spuse servitoarea, deschizând ușa în sufragerie.

– Seară bună, Azaire! Madame, încântat!

Bérard, un bărbat trupeș, grizonat, de peste cincizeci de ani, își lipi buzele de mâna doamnei Azaire. Soția sa, aproape la fel de voinică, cu părul des rotit într-un coc pe vârful capului, dădu mâna și-i sărută pe copii pe obraz.

– Scuză-mă, nu ți-am auzit numele când René a făcut prezentările, i se adresă Bérard lui Stephen.

În timp ce Stephen îl repeta și îl spunea apoi pe litere, copiii fură trimiși din sufragerie și locul lor fu luat de soții Bérard.

Azaire părea întinerit de sosirea lor.

– Vrei puțin lichior, Bérard? Și pentru dumneavoastră, madame, puțină tizană, cred, nu? Isabelle, sună, te rog, să aducă și cafea. Așa deci…

– Înainte să continui, zise Bérard, ridicând o mână cărnoasă, am să vă dau o veste proastă. Vopsitorii cheamă la grevă începând de mâine. Șefii lor de sindicat s-au întâlnit cu reprezentanții patronilor azi după-amiază la cinci, și ăsta-i rezultatul.

Azaire pufni.

– Credeam că întâlnirea trebuia să fie mâine.

Fragment din romanul Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks. Traducere din limba engleză Justina Bandol. În pregătire la Editura Litera