Capitanul Mihalis/ de Nikos Kazantzakis

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta, unde a fost și înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia și lumea în lung și-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conține 33.333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referință ale literaturii secolului XX – între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955, și Căpitanul Mihalis, 1953), dramaturgie, memorialistică (autobiografia Raport către El Greco, apărută după moartea sa, în 1961; cărțile de călătorie ale lui Kazantzakis au repurtat, de asemenea, un mare succes), eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel. A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena.

Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte rămâne una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Kazantzakis. „Când am început, acum, la bătrânețe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliștea lumii așa cum au creat-o ochii mei de copil. Și când spun priveliștea lumii vreau să spun priveliștea Cretei“, scrie autorul în prologul romanului său, o impresionantă frescă istorică și totodată o emoționantă poveste bazată pe evenimente reale din tulburata existență a insulei Creta, patria autorului.

Căpitanul Mihalis apare pentru prima oară tradus din neogreacă, la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, versiunea în limba română purtând semnătura lui Ion Diaconescu.

*

*     *

Se întunecase bine de-acum. Megalo Kastro cinase deja, picotea, îi era frig, își închidea una câte una ferestrele, își făcea cruce, se pregătea de culcare. Câțiva noptatici rătăceau încă pe străduțe, câțiva îndrăgostiți dădeau târcoale pe sub ferestrele închise, din când în când din câte un bordei luminat se auzea murmur de glasuri; lucrau de noapte.

Necăjitele înghețaseră de frig tot așteptând în picioare în dosul porții lor, căpitanul Mihalis întârzia să apară. Se lăsă întunericul adânc, veni fratele lor, tăcut și fără chef, ca-ntotdeauna, așternură masa și schimbară câteva cuvinte – ce să gătească ele mâine, că nu mai au cărbuni, nici ulei, nici gaz; ar trebui să se îngrijească de astea kir Aristotelis. Vorbiră, așternură masa, o strânseră, își pregătiră ceaiul de mușețel, de seară, pentru digestie, își puseră cămașa de noapte lungă până la tălpi, își făcură cruce – dar mintea și gândul le erau doar la poarta cea verde.

Căpitanul Mihalis o apucă pe cel mai lung drum spre casă. Simțea că astă-seară nu putea să încapă între patru pereți, inima i se umfla înlăuntru, îi dădea pe dinafară. Nu încăpea nici în trupul lui, nici în casa lui. Deodată și Megalo Kastro se strâmtă, nu-l mai încăpea. Pe drum și casele, ulicioarele, oamenii îl înăbușeau. Înainta cu pași mari, strângea din dinți, de-ai fi crezut că-l hăituia cineva. Intră pe Strada Mare, pustie; câteva felinare cu gaz aruncau străluciri roșietice, palide pe caldarâm. Trecu prin bazar, o ospătărie turcească era încă deschisă, o cafenea, două-trei taverne. Cineva îl strigă și i se păru că e glasul căpitanului Polyxinghis, așa că iuți pasul și scăpă. Ajunse la fântâna arteziană venețiană de marmură, cu lei. Ridică ochii, văzu Platanul Mare, cel blestemat, se apropie și, cum nu trecea nimeni, își făcu cruce.

– Dumnezeu să vă sfințească oasele, murmură el. La bună vedere, părinți!

De generații și generații, aici, în acest platan stufos, îi spânzurau pașalele pe creștinii care se răzvrăteau; funiile cu lațurile gata erau atârnate mereu, iarna și vara, petrecute peste cele mai groase ramuri.

– Jur pe credința mea creștină, într-o noapte am să mă scol, am să iau toporul și am să te pun la pământ, blestemat să fii! murmură și privi cu mânie bătrânul platan, ca și cum ar fi fost un turc.

Porni mai departe, intră pe o străduță strâmtă, lungă și întunecoasă și ieși la Trei Arcade. Nici țipenie de om. Își descheie cămașa, care îl înăbușea. Luă o gură de aer și se uită în zare. Departe, spre nord, lucea și mugea marea, în jurul lui se conturau în văzduh munții albaștri-negricioși, Ioúhtas, Seléna, Psilorítis, iar deasupra, sus pe cer, ardeau stelele. Umbla încolo și-ncoace, repede, suflând puternic, ca un armăsar. Ajunse până la întăritura care înconjura Megalo Kastro. În față, pe o colină singuratică, se zăreau câteva colibe; era Meskiniá, satul leproșilor. Mai jos, deasupra mării, o altă colină, „Cele Șapte Baltage“; de acolo, înainte cu două sute de ani și mai bine, se năpustiseră turcii și cuceriseră Megalo Kastro; de-atunci, încă sunt înfipte în pământ șapte dintre baltagele lor. Departe se întrezărea în văzduh, ridicându-se din mare ca o broască țestoasă, insula pustie, Dia.

În urma lui se auziră vorbe de femeie și un foșnet ușor de mătase. Un turc bătrân apăru brusc, ținând, cocârjat, un felinar mare, aprins. După el veneau două cadâne cu văluri negre, cu umbrelele deschise, tăifăsuind și râzând pițigăiat. Noaptea mirosi a mosc.

Căpitanul Mihalis tresări:

– Toți dracii se țin după mine, mormăi el și întoarse capul în cealaltă parte, spre mare, să nu vadă cadânele. Toți dracii, dar n-o să le meargă.

Deodată îl prinse graba să se întoarcă acasă. Dar nu voia să vadă pe nimeni. O să-i audă pașii de departe, o să tușească, o să înțeleagă și o să se ascundă. El o să dea un picior porții să se deschidă și o să fie singur-singurel. Nici femeie, nici copii, nici câini. Singur-singurel!

Și atunci o să ia o hotărâre.

Femeia lui, Katerina, și fiica lui, Rinió, ședeau aplecate sub lampă și așteptau. În spatele lor, pe o canapea îngustă și lungă cât tot peretele, aproape de fereastra dinspre curte, era locul unde ședea totdeauna căpitanul Mihalis, și nimeni altcineva. Chiar și când lipsea, o umbră grea ședea aici și nici femeia, nici fata nu îndrăzneau să se apropie; credeau că se ating de trupul lui și se trăgeau înapoi înfiorându-se.

Mama împletea ciorapi și lumina lămpii cădea pieziș pe părul ei castaniu pieptănat lins, pe sprânceana mândră, pe obrazul tare, luminând până la jumătate gura amărâtă și bărbia lată, plină de voință. Avea o ciudată drăgălășenie femeia aceasta – drăgălășenie și forță și încăpățânare. De copilă, era strălucitoare, curajoasă, o adevărată fată de căpitan; c-un fiu nu fusese învrednicit tatăl ei, căpitanul Thrasývulos Rúvas, iar această Katerina luase ifosul și harismele unui băiat. Dar s-a măritat și a căzut în gheare de leu; în primii ani bătea din picior, se împotrivea; dar încet-încet lăsase capul în jos. Căpitanul Mihalis era acesta, cine putea să se lupte cu el? Puterea și încăpățânarea ei se domoliseră, și se îndulcise.

Împletea, împletea și se gândea. Toată viața ei îi trecea pe dinainte și se scurgea și fugea ca apa… Din când în când ridica ochii și privea; sus, de-a lungul celor patru pereți, erau rânduiți în rame largi, negre toți eroii din 1821, fiare neîmblânzite, mustăcioși aprigi; în mijloc – în dreptul unui luptător – pâlpâia o candelă mică de argint…

Kira Katerina clătina din cap, tăcută. Toată viața, și în casa tatălui ei, și în casa bărbatului ei, și-o petrecuse între arme. Când era încă nemăritată, în răscoala din 1866, a încins și ea cartușiera, a luat și ea pușca și a luptat să nu calce turcul în satul lor. Copilandră încă, într-o altă revoluție, rupea filele registrelor vechi pe care i le aduceau călugării de la mănăstire și înfășura în ele, împreună cu alte fetișcane, cartușe. Bine mai știa kira Katerina mirosul prafului de pușcă și îi plăcea; totuși, grea era pentru femeie o asemenea viață, și din când în când o cuprindea într-ascuns mâhnirea.

Se opri din împletitul ciorapului, ridică iarăși ochii și privi deasupra canapelei, unde era atârnată o litografie mare și veche: „Samson târât și batjocorit de filisteni“. Îl vedeai pe nesupusul voinic în mijloc, legat de mâini și de picioare cu funii, cu curele, cu lanțuri, iar înaintea și în urma lui zdrahoni ieșiți din munți îl târau și-l îmbrânceau, și alții îl împungeau cu țepușe și râdeau; iar sus, într-un turn, de la o ferestruică cu zăbrele, apărea zâmbitoare, preașireată, cu pieptul dezgolit, o femeie, Dalila, și hohotea de râs.

Kira Katerina își plimbă privirea de jur împrejur, prin toată casa, ca și cum ar fi văzut toate acestea pentru prima oară, și oftă. Și se aplecă iarăși asupra ciorapului, tăcută.

Fata ei, o copilă până-n cincisprezece ani, grăsuță, bine legată, cu sprâncene dese, unite, ca ale tatălui ei, ridică ochii de pe dantela pe care o împletea și mângâie motanul suplu cu chip de sălbăticiune care ședea încolăcit la picioarele ei.

– De ce oftezi, mamă? întrebă ea. La ce te gândești?

– La ce să mă gândesc? răspunse mama. La viața mea. Și la tine, sărmana, care ai căzut în ghearele unei fiare. Mă gândesc și la cea nebotezată încă, i-am dat iarăși ceva de somn să adoarmă, să nu mai plângă; că iar îl apucă furia pe tatăl tău. Numai Thrasáki îi e pe plac, fiindcă îi seamănă.

Ridică ochii în tavan și trase cu urechea.

– A adormit, spuse ea. S-a liniștit de-acum, a dat Domnul.

Și peste puțin timp:

– Același, leit taică-său, spuse ea. L-ai văzut cum se supără? Cum își încruntă sprâncenele? Cum își bate prietenii? Cât de aspru se uită la femei?

Fragment din romanul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, colecție coordonată de Denisa Comănescu. Traducere de Ion Diaconescu