Capra vecinului

Un roman – sarac, cum sunt mai toti romanii – a ajuns in fata lui Dumnezeu lacrimand pe seama nedreptatii care exista in lume: el o duce asa de rau, iar vecinul lui, care are o capra, o duce asa de bine. “Si vrei si tu o capra?!”, l-a intrebat Dumnezeu. “Ah, nu, Doamne, fa sa-i moara capra vecinului”. Asta se intampla mai demult. In zilele noastre, cel care are o capra i-ar cere lui Dumnezeu sa-i ia aluia sarac si blidul din care bea apa.

Romanii nu sunt chiar atat de toleranti pe cat li s-a dus buhul sau pe cat le place lor sa creada. Si nici curajosi. Totul se petrece la scara mica, in zona meschinariilor, a lasitatilor si izbucnirilor patimase, violente, numai atunci cand adversarul, preopinentul se afla la o distanta apreciabila. Romanul te priveste rar in fata cand vorbeste cu tine, scrie mascari pe gardurile vecinilor numai la adapostul intunericului si intelege binele facut lui ca pe o umilinta. Pe care, evident, nu o va uita niciodata. Poarta ranchiuni ani de zile, poate chiar o viata intreaga celor care l-au vazut sau l-au auzit intr-o situatie penibila. Se confeseaza, urandu-l mai tarziu pe cel ce nu a stiut sa-si astupe urechile. Nu numai vecinul lui cu pielea mai inchisa la culoare este nemultumit daca i-ai dat toata saptamana, dar nu si duminica. Romanul nu are prieteni, are oameni pe capul carora vrea sa cada, pentru a fi ajutat neconditionat si “a la longue”, fara sa aiba sentimentul reciprocitatii in ale amicitiei.

Sunt constatari amare dupa 300 de saptamani de cand scriu in acest colt – generos – de pagina. Mi-am facut multe inamicitii scriind despre o gramada de oameni si foarte putini prieteni cu adevarat. Profilul rubricii mi-a dat totala libertate de a scrie despre oricine, din orice domeniu cultural, fara prejudecati, fara interese de grup, fara presiunea timpului. Cine a urmarit cat de cat rubrica a sesizat, poate, ca nepracticand ceea ce indeobste se cheama critica, am ales fie ceea ce mi s-a parut simptomatic pentru lumea in care traim, fie ceea ce am crezut demn de a fi relevat in conditiile in care am sesizat nedreptati prin omisiune, necunoastere sau chiar rea-vointa. Nu am practicat “executii”, dar mi-am exprimat fara dubii admiratia si totala incredere in valoarea unor artisti din literatura, artele plastice sau teatru. Reactiile adesea de o violenta verbala greu de imaginat au venit de la cei care se credeau indreptatiti sa primeasca ei acele aprecieri. “Nu sa fi zis despre mine, hai, admit ca poate tu nu crezi ca eu sunt cel mai important poet, dar de ce sa spui despre ala?!” a fost reprosul cel mai des auzit. Nu putini s-au aratat deranjati ca scriind despre ei am avut indrazneala (!) sa nu cad pe spate de admiratie. “Rumanul nostru” – vorba unui om de afaceri care adopta limbajul si intelepciunea populara – nu are defecte, este mereu genial de la un capat la altul al operei si al vietii, sensibilitatea lui nu admite nici macar atingerea cu o petala de trandafir. Sigur, multe dintre reactii au fost amuzante: o juna figuranta care, intr-o piesa, traversa scena pret de cateva secunde goala pusca – asta era tot rolul ei – nu mai vorbeste nici azi cu mine, pentru ca i-am redus toata “cariera” din teatru la rolul de nimfa goala, pe cand ea mai fusese, probabil, si o subreta care tinea o tava, si femeia in negru din multimea care asista la nu stiu ce intamplare. Un coleg de-al dumisale, tot figurant, mi-a cerut, imperativ, doua exemplare din “Viata ca literatura” – unde e prins si un text despre figurantii din teatru – pentru ca “si-asa ai facut bani pe seama mea”. Amuzant este si-un june care pe de o parte pe o pagina personala afiseaza cu pompa ceea ce am scris admirativ despre el, iar intr-un soi de manifest, cam schiop si in limbaj de chivuta, declara ritos ca nu a a auzit de mine! Probabil ca si el, ca si juna actrita, s-a suparat pentru ca nu m-am ocupat de toata opera lui viitoare, pentru ca cea de azi numara una bucata proza, simpatica, un soi de ghidusie de adolescent teribil care da cu tifla trecatorilor cocotat pe gard, dar, intr-o buna masura, doar atat. Un anume teribilism face bine la tinerete, dar de aici pana la a spune ca vei participa la intalnirea colegilor tai de generatie pentru a vedea daca stiu sa faca acordul intre subiect si predicat este cale lunga. Nu mai este teribilism juvenil, ci o jignire grosolana cu un ego atat de pronuntat, incat tare mi-e ca poate fi “studiu de caz” intr-un anume domeniu al cunoasterii omului. Si o exprimare a unui spirit de intoleranta si de buna parere despre sine pe care o sesiza si Creanga cu umor: intrebata fiind cine a fost la biserica, fatuca (din popor, poporul ala pe care-l tot credem noi bland, omenos, ospitalier si istet) raspunde “Ia, mai nimeni, eu si mamuca, restul – numai prostime!”.

Iviti in aceasta lume din spuma marii, puri, lipsiti de pacatele celor din jur, romanii acuza la greu tot ceea ce este in jurul lor. Dar tot din spusele romanilor citez: cand totul iti miroase urat in jur, mai uita-te si in sanul tau! Sentimentul de amaraciune incercat este insa doar insotitorul, bemolul pus la cheia bucuriilor traite prin aceasta rubrica. Insusi faptul ca am fost obligat sa ma aplec mai temeinic asupra lumii in care traiesc, sa incerc sa-mi ofer explicatii, temeiuri logice, rationale unor cazuri, simptome sau fenomene nu neaparat literare a fost un imens castig pentru mine. In cele trei sute de saptamani de cand scriu aici, am descoperit ca profilul clasic al romanului era, in buna masura, doar o imagine propagandistica. A unei propagande facute de toti in folosul fiecaruia in parte. Adevarul este crunt: nimic nu-si doresete romanul mai cu putere decat sa faca Dumnezeu in asa fel incat sa ramana vecinul fara capra.