Care educație?

Vă amintiți probabil episodul în care un ziarist a întrebat un politician cum se numește președintele Norvegiei și nu a primit drept răspuns un zâmbet însoțit de precizarea că Norvegia e regat. N-am uitat cine era politicianul, dar consider că e e de două ori irelevant. N-o să vă-ntreb ce procent din clasa politică românească ar fi dat răspunsul corect. O să vă-ntreb altceva: câți dintre noi, cei care facem mișto de politicieni, știm cum se numește regele Norvegiei. Sau al Suediei? Sau al Danemarcei? Ah!, acolo e regină parcă, nu?

Mi-am amintit acel moment la începutul anului școlar, pentru că m-am întrebat: În definitiv, a cui e vina că românii, marea lor majoritate, habar n-au pe ce lume trăiesc? A lor, firește, că nici nu-i interesează. A presei, firește, pentru că e ocupată cu declarații de doi lei ale unor oameni de un leu. Dar în primul rând a școlii, a sistemului național nejustificat numit “de educație”. Când ministerul de resort se chema “al învățământului”, mai treacă-meargă, te puteai duce cu gândul doar la mate-română-chimie-etc. Nu că alea chiar s-ar învăța, dar măcar există intenția. Însă “educație” e mult mai pretențios și bate până la bune maniere și capacitatea de a lega mai multe fraze la rând fără un număr excesiv de “ăăă”-uri.

După părerea mea, la sfârșitul grădiniței și în orice caz la finalul ciclului școlar elementar, orice copil trebuie să știe cât de cât să deseneze, să recite, să cânte, să danseze și să fie politicos.

Cred cu tărie că azi, în mileniul trei, orice absolvent de patru clase ar trebui să știe să vorbească fluent și să se poarte civilizat, în afara deprinderii de a scrie, citi și socoti.

Socotesc că orice absolvent al ciclului de învățământ obligatoriu, asigurat de stat, fie el de 7, 8, 9, 10 sau 12 clase, trebuie să știe, trezit noaptea din somn, măcar care sunt țările Europei, capitalele lor, forma de guvernământ și chiar numele șefilor de stat. Iar orele de desen, muzică, desen, sport și limbi străine să se facă pe bune.

Sunt de părere că, la sfârșitul învățământului obligatoriu, toți adolescenții trebuie să știe să folosească un fax, un calculator la potențialul lui real (nu doar navigând pe Internet, jucându-se și trimițând mesaje), un copiator. Să cunoască foarte bine, măcar la nivel de pieton, regulile de circulație. Să aibă cunoștințe minimale despre sistemul economic, cel financiar-bancar și burse.

În fine, consider că orice absolvent de liceu trebuie să știe câte ceva despre arte plastice, muzică (notele și un pic de istorie – de la Bach la Queen), literatura universală, teatru, film, astronomie, istoria sportului, istoria explorărilor – tot ceea ce ține de cultură generală. Pentru toate astea, o oră pe săptămână poate fi suficientă, dacă profesorul are har.

“Dacă toate-acestea fi-vor învățate, restul o să vină de la sine-apoi” și n-o să ne mai întrebăm cine e președintele Norvegiei, nici dacă Carl Lewis e rudă cu Lewis Carrol, nici dacă Ben Jonson e totuna cu Ben Johnson.