Carnet de sclav, categoria B

Când mi-am luat mașină, benzina era 2.500 de lei vechi, taxa de drum nu exista, cea de poluare era încă un concept în mintea unor ecologiști aflați încă în grădiniță, motoarele de 3.000 de centimetri cubi erau pentru camioane, butonul de dat flash-uri nu fusese introdus de niciun producător, iar încălzirea globală, deși eficientă încă de pe-atunci, nu reușea să mă facă să mă simt vinovat în nopțile reci de august, când dormeam în mașină în Vama Veche.

Era o epocă naivă, cam ca la începutul aviației. Oamenii își scriau „Renault” pe Dacii (cei mai avansați foloseau și altceva decât markerul) și își puneau pături pe bancheta din spate, să nu se strice tapițeria. Cei care aveau mașini străine, altele decât Daewoo, erau priviți ca niște zei. Când coborau din Olimp pe partea șoferului, un covor roșu de fețe amețite era pe dată așternut în calea lor. Iar cei mai îndrăzneți dintre noi, adevărați Cristofori Columb ai vitezei, povesteau cu emoție că, odată, un prieten îi dusese până la mare foarte, foarte repede: „Bey, nu-ți vine să crezi, am prins și 160!”

Una peste alta, să ai mașină era o experiență plăcută pe atunci. Aș vrea să repet, ca să fiu sigur că m-ați înțeles: să fi avut mașină pe atunci era chiar o experiență fericită, fără niciun fel de efecte secundare. Oamenii nu făceau infarct când vedeau factura de service de schimb de ulei. Nu-și vindeau un rinichi ca să cumpere cauciucuri de iarnă. Nu intrau în crima organizată doar ca să-și poată permite un plin de benzină pe săptămână. Nu, pe atunci mașina chiar se ținea de promisiunile din reclamele mincinoase de azi: libertate. Emoție. Seducție. Egalitate, fraternitate și așa mai departe. Cam ca Revoluția franceză, în primele ei zile.

Citiți mai multe detalii aici