Cartea de la Uppsala (II)/ de Gellu Dorian

De mintea încețoșată a celor din grup nu se lipea nicio vorbă din cele spuse de Iulius. Irin era ochi și urechi, deși auzise aceste lucruri pentru a cîta oară nici el nu mai numărase. Iulius se încălzise și trebuia să-și continue expozeul: „De unde veniți voi a fost, în urmă cu zece mii de ani locul unde a început cu adevărat civilizația umană”. Și a început să citească de pe acele coli de hîrtie pe care le ținea în mînă ca pe niște documente absolut valabile. După ce a prezentat generalități, Iulius s-a buricat și a spus: „Atenție! Ce veți auzi acum nu au vrut să asculte cei îndreptățiți să o facă: …cea mai veche scriere din lume, cu cinci-șase mii de ani înainte de Christos, s-a descoperit tot acolo… Tot acolo a fost inventat arcul. Tot acolo, primele cuptoare sub formă de furnale. Primele cuie de fier…”. Și a renunțat să mai citească de pe colile pe care le avea în mînă, spunînd ceea ce de atîta ori a repetat cu alte ocazii: „De acolo, așa cum ați plecat voi acum spre America, dar, sper să vă întoarceți, să nu-mi stați mie pe cap, au plecat carienii, italicii, frygienii, sciții, cimerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii, aheii și dorienii, fenicienii, roxalanii, dardanii…”. Erau nume de nații dispărute despre care cei de față nu auziseră pînă atunci. Doar Irin le mai ascultase de mai multe ori, tot de gura lui Iulius pronunțate. Și cum să nu se fi născut din acei oameni Primul legiuitor, își spuse în gînd, liniștindu-și îndoiala în privința cărții pe care o traducea Alma, continuînd: „Un grup de savanți americani a ajuns la concluzia că Potopul a avut loc pe malul vestic al Mării Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată. Cred că vă dați seama cine, nu?! Ulimp înseamnă Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă, adică Olimpul nu era altceva decît muntele Bucegi pe care nu întîmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pămînt… Voi mai vedeți și acum, atunci cînd un om de la țară nu este acasă, lasă un băț în ușă, obicei venit tot de la străvechii traci…”. „Ba acum se intră în casă și în curte chiar dacă pecetluiești porțile cu zece lacăte” a spus Lache, cel mai vorbăreț dintre dansatori. „Asta se întîmplă peste tot în lume” a spus Iulius. Și a continuat: „Dar acest obicei al furatului nu vine de la traci, ci de la alte popoare care ne vor ocupa pe de-a-ntregul. Cei mai buni arheologi au considerat pe daci cel mai statornic popor. Nu am emigrat decît în ultimii ani. Noi nu am avut sclavi, ci doar robi, mult mai tîrziu. Cea dintîi școală, cu peste o mie patru sute de ani înainte de Christos, se construiește în Tracia nord-dunăreană, așa numita Școală a Androniconului, unde preoții zamolxieni predau toate disciplinele începînd cu teologia, în care cultul Soarelui și cel al celor douăsprezece Constelații erau la mare preț. Pitagora a învățat la această școală. Cimerienii se trag din partea de nord-est a Carpaților. Aceștia s-au deplasat apoi în Anatolia. Cînd au migrat spre nord, au fost cunoscuți cu denumirea de celți. Aici era paradisul terestru. Obiceiurile și porturile populare sunt de acum șapte mii de ani. Noi vom deveni un popor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria la 1922, fără să i-o ceară nimeni, că noi vom fi cel mai îndrăgit popor al lumii…”. „De asta ne alungă toți acasă pe unde ajungem” a spus Lache, scrutat de privirile lui Irin. Iulius n-a auzit. Sau s-a făcut că nu aude. Știa și el foarte bine acest lucru. Era mult prea aprins și dornic să mai spună încă o dată ceea ce credea, deși grupul din fața lui nu era unul atît de important. Însă costumele și măștile lor îi restîrniseră patosul care se aprinsese în el în ultima vreme. Și a continuat, preluînd idei din acele coli de hîrtie pe care le ținea în mînă: „Dar ce să vorbim de un indian din zilele noastre, cînd Dionisie Peiegetul, la 138, după Christos, scria într-o carte a lui despre imensa țară a dacilor. Herodot îl considera neamul cel mai numeros după inzi. Aveau din vechime cinci zei la care se închinau: Gebeleizis, zeul suprem, înaintea Primului legiuitor, zeu al tunetelor și al fulgerelor, Bendis, zeița pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor și a lunii, Derzis, zeul vigorii, al sănătății, Kandaon, un zeu asemănător lui Ares, zeu al războiului, și Zamolxis, care îi adună pe traci într-o singură credință. Dar aveau și alți zei, ca Dabatopienos, zeul metalurgiei, Eitiosaros, uitat de mitologie, ca de altfel toți ceilalți, în afară de Primul legiuitor…”.

Ochii lui Iulius îi urmăreau pe cei adunați în office-ul lui ca pe adevărate pîlnii în care dorea să toarne lumina pe care avea impresia că numai el o deține. Cînd însă a venit cu informația în care pînă cînd și ultimul mare zeu izvodit de omenire, Iisus, fiu al lui Dumnezeu și al Fecioarei Maria, își are originile tot aici, Irin, care, deși un liber cugetător, a devenit foarte atent și dorea din tot sufletul să nu fie făcut părtaș la o blasfemie, pe care nu ar putea-o trece cu vederea, chiar cu riscul de a-l pierde ca prieten pe cel în care își pusese deseori mari speranțe de menținere a unei relații firești.

Mie îmi era imposibil să-l opresc, fiind invitatul lui Irin, știind și din discuția de la DeMarco, de acum o zi, că nu este deloc comod să încerci o altfel de abordare decît cea pe care el o impunea, încît am acceptat să mai rabd încă o dată argumentele lui Iulius, mai ales că apăreau pentru prima dată în auzul meu primele lui îndoieli: „Tăblițele de la Tărtăria datează de peste șapte mii de ani înainte de Christos”. (Mai adăugase el două mii ani de la el!). Deci nu pot avea nicio legătură cu dacii, care aveau să apară cu trei-patru mii de ani mai tîrziu… Aici mi-am dat seama că pasiunea lui pentru protocronismul despre care nu știa mare lucru îi juca renghiul. „Păi dacă noi ne aflăm pe pămîntul nostru de cînd e lumea, ba mai mult suntem buricul ei, atunci cum de alte popoare, de prin împrejurimi bănuiesc, au trecut și au locuit pe aici, înainte de a exista pe aceste locuri suflare de om, lăsînd și cîteva tăblițe scrise într-o limbă de nedescifrat?” m-am trezit pur și simplu întrebîndu-mă. „Ceea ce este evident este faptul că nu există o continuitate între acele tăblițe și vreo scriere ulterioară, pentru că altfel ar fi trebuit să găsim și alte texte intermediare” a mai spus Iulius, cedînd ceva din susținerea tezei lui…

Irin își revenise. Înainte de a veni la Iulius cu grupul de dansatori pentru a-i aduce aminte de casa de departe, ascultaseră cu toți enoriașii predica lui Teofil care se bucurase enorm de prezența mare a celor din comunitate, mulțumindu-i acestuia pentru ideea minunată pe care a avut-o, aceștia umplînd sala socială a bisericii, după slujba închinată Întîiului Mucenic, Sfîntul Arhidiacon Ștefan. În sine era justificat să nu audă acum tot felul de digresiuni pe marginea nașterii lui Iisus, așa cum a fost cea cu asemănarea dintre Apollon, un zeu păgînd, și Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Dar n-a fost chip, pentru că Iulius, lăsînd importanța tăblițelor deoparte, a continuat cu digresiunile lui legate de asemănarea dintre Apollon și Iisus: „Ultimul apostol al lui Christos a fost Pavel din Tars, iar cel care a restaurat cultul zamolxian a fost Buerebuistas – așa le spunea el: lui Zalmoxis, Zamolxis, iar lui Burebista, Buerebuistas –, căruia poporul i-a spus Pavel Ter, adică Cel mai Mare Împărat. O fi oare întîmplător? Pavel vine către Iisus din rîndul ostașilor păgîni. Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă Locul Căpățînii, iar zeul trac Apollon a fost ucis pe colina Arge-Dava, adică Locul Capului sau Căpățîna. Credeți că este pur și simplu întîmplător?! Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, Aisepios, nobil din ținutul Aurumenetti, adică Ialomița de azi, în timp ce cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce și l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif. Cel care a prorocit nașterea Gemenilor divini a fost Orpheus, cel îngropat lîngă Orhei, căruia i s-a mai spus și Ion, adică Magnificul, în timp ce profetul care l-a precedat pe Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul Manaides, adică dansatoarele, pe timpul marii preotese Salonai, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei. Ca și zeul trac, Christos a înviat și s-a înălțat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus Char-Ystos, adică Fiul Cerului, iar lui Iisus, pur și simplu Christos. Apostolii celor doi au lăsat traco-dacilor un Nof Diadis, adică un Noul Testament, iar cartea sacră a creștinilor se numește Noul Testament…”. Iulius era de neoprit.

Irin nu dorea să afle mai mult despre partea a doua a Bibliei, decît știa din cărțile citite de el ca autodidact, nu ca Teofil care era doctor în teologie. În fond, ceea ce dorea să spună Iulius, fără să își dea seama, era faptul că totul s-a repetat, că cei care au impus omenirii noua religie, cea a creștinismului, n-au făcut decît să copieze o poveste la fel de impresionantă, care a ținut mii de ani omenirea într-o religie care a dominat marele ținut al Geto-Traciei, și mai ales că totul s-a născut pe pămîntul pe care mai toți îl batjocoresc, iar cei care ar trebui să-l pună în valoare nu o fac.

Spera ca măcar cartea lui Carolus Lundius, dezgropată din casa unei bătrîne suedeze de mîinile iuți ale unui emigrant ajuns acolo de pe malurile Ialomiței și expusă vederii într-un anticariat din Uppsala și de acolo în mîinile lui, să facă lumină.

În apartamentul ei din Duane House, trecînd pagină cu pagină, după ce și-a făcut un manual de traducere a latinei medievale, Alma nu mai era atît de convinsă. Dar nu voia să-i spună aceasta lui Iulius, care, la citirea primelor pagini, s-a văzut cam descurajat. Nu atît cît să-l facă să tacă în fața dansatorilor veniți din Țara de Sus a Moldovei, din zona foștilor daci liberi, a costobocilor, să-i reîmprospăteze dorința de adevăr. Și a continuat: „Un trib dacic se numea Creastonai, etnonim ce amintește de creștini. La fel, Iros vine de la Irodia – numele Crăiesei Ielelor și al Reginei Vîntoaselor, nume care amintește de Seth, acel vînt năpraznic, dușmanul lui Ram. Iisus Christos este cunoscut din vechile scrieri creștine drept Fiul Domnului. Ei bine, ascultați aici, Zamolxis era numit de traco-geți Aizus, adică Fiul! Nimic deosebit, nu, o coincidență, veți zice? Luați aminte, atunci, că Aizus se citește Ezus. Comparați cu ebraicul Jesus, frecvent întîlnit chiar înainte de nașterea lui Iisus Christos. Jesus, citit Gisus în engleză, se poate ajunge la aceeași concluzie, aparent senzațională: Iisus-Jesus era un vechi nume ebraic, frecvent întîlnit, preluat de daco-geți pentru semnificația lui divină. În Spania și acum se folosește frecvent numele Jesus. Încă de acum două mii de ani, evreii voiau să se numească Cohen, adică Marele Preot, Lev-Leon, adică Leul-regele animalelor, Fischer, adică pescarul, Cezar, ca împărații romani, Solomon, Saul, David, niciodată Goliath, Samuel, Max-Massimo, de la Maximus și așa mai departe. Mai tîrziu, tot evreii au transformat numele Mîntuitorului în Isus, cu un singur i, care înseamnă nici mai mult nici mai puțin decît măgar în ebraică, semn al ostilității față de propovăduitorul unei credințe ce nu le aparținea și nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluția de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus? Pentru că aceste variante aminteau prea mult de originea traco-dacă a numelui Mîntuitorului! Cea dintîi icoană din istoria iconografică a lui Iisus Christos se găsește pe Columna lui Traian și este numerotată XVII, număr fatidic în credința romană, de către Cichorias pe unul din registrele Columnei lui Traian. Figura sa, cu părul și barba crescute în voie, nu se deosebește cu nimic de dacii bărboși și pletoși de pe restul columnei. Oare este întîmplătoare această apariție? Nu cumva Iisus Christos era cunoscut la acea vreme ca avînd orgine traco-getică? De ce nu mai există și alte dovezi în acest sens?…” Și răspunsul a venit instantaneu tot de la Iulius: „Pentru că unii au avut grijă, de-a lungul secolelor, să elimine toate vestigiile stînjenitoare…”.

Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească