CARTEA DE POEZIE/ Scurtmetraje pe ouǎ impistrite

Daniel D. Marin face parte din categoria scriitorilor rapizi. Iute de mânǎ, cum intorci capul, pac!, a mai scos o carte. Așa am pǎțit eu. I-am citit așa cum a fost, Vinea, 2008, și, pânǎ sǎ mǎ dumiresc ce și cum, aud cǎ a apǎrut l-am luat deoparte și i-am spus, Brumar, 2009. Primul volum o avea ca figurǎ centralǎ pe Oona, cea cu nume de ecou. Poeme limpide, aparent transparente, aducând cu cele din Invincibili, volumul Ofeliei Prodan. O fetițǎ care a crescut impopoțonându-se cu hainele bunicii. Nu știu cât a crescut, pentru cǎ ea e o ființǎ a amintirii, blocatǎ intr-o zonǎ afectivǎ a minții. Structura poemelor este algoritmicǎ aproape: uverturǎ cu comportamente firești unor copii, urmatǎ de mișcarea finalǎ, in care tot ce era scherzo, tot ce ținea de joacǎ, devine joc grav, cu semnificații arhetipale. Deci poetul incepe ca un minimalist curǎțel și evolueazǎ rapid spre un expresionist bântuit de coșmaruri zoomorfice: “Oona aprinsese o lampǎ și pe fața ei/ rotundǎ se vedeau umbre ciudate ca niște/ mâini rǎsucite cu gheare ca niște șerpi/ noi tǎceam noi o priveam curioși cǎci/ nu știam chiar deloc de ce ne chemase” (Scrâșnitorul). E ca și cum niște desene animate japoneze despre fetițe cu ochi imenși, mai tot timpul inlǎcrimați, au fost mixate cu desenele despre aventurile lui Sindbad Marinarul. Partea bunǎ e cǎ autorul reușește cumva sǎ dea anvergurǎ buhuhuului din pagini fǎrǎ sǎ devinǎ țipǎtor sau incâlcit. Așa cum a fost e un ciclu mai hotǎrât expresionist. Evenimente violente urmate de rugǎciuni expiatoare. Totul in afara unui ințeles clar, ceea ce face bine la mister. Posibile apropieri cu Matei Vișniec, insǎ considerabil redusǎ doza de absurd. Remarcabile sunt creațiile in care nu se face abuz de colcǎieli și gesturi melodramatice. O fatǎ este o capodoperǎ – film mut simplu și onest: “a venit la mine o fatǎ/ abia indrǎzneam s-o privesc/ m-a luat de mânǎ/ ne-am urcat in autobuz/ iar in autobuz se ingrǎmǎdiserǎ/ toți/ de aceea am stat/ in picioare/ ținându-ne in continuare de mâini/ și-am coborât dupǎ câteva stații/ nu mi-a zis nimic/ doar mi-a dat drumul ușor la mânǎ/ și a dispǎrut printre oameni”. Trebuie sǎ ai o simțire adolescentinǎ ca a lui D.D. Marin ca sǎ poți spune cǎ o fatǎ e Dumnezeu. Insǎ eroii sǎi sunt adolescenți cu un univers interior catastrofic. Marca lui ca scriitor este imbinarea dintre candoarea puberalǎ cu viziunile reci ale torturilor fizice și psihice: “intr-o noapte am visat o mașinǎ de tocat/lua de ciuf niște oameni/ii arunca prin cuțite/ii toca/o masǎ umanǎ mǎrunțitǎ insângeratǎ/ieșeau din mine aburi calzi/și asta era singura mea bucurie” (Singura mea bucurie). Un alt ciclu, un film cu Ofelia, mǎ face sǎ ințeleg cǎ autorul construiește, de fapt, prim-planuri pulsatile. Incepe cu asamblarea unui decor ori a unui eveniment, apoi apropie brusc obiectivul de un detaliu și focalizeazǎ: “pe umǎrul ei se așeazǎ o mânǎ/ rece noduroasǎ și ea aluneacǎ pe covor/ trupul ei cafeniu printre rochii/ se zbate douǎ trei secunde” (rochiile). Când accentul nu este pus prea apǎsat pe expresii de operetǎ, poetul izbutește desene delicate, deloc prețioase: “azi e o zi seninǎ/ pe lângǎ tine trece un cerșetor/ și te atinge in treacǎt cu un braț slinos// aș fi vrut sǎ fiu eu” (pe un pod). Urmeazǎ un nou ciclu “la liber”, pe strǎzi pe ziduri, nededicat vreunei figuri tutelare. Culmea e cǎ exact când dispare muza revelatǎ, atunci de intețește riscul țipetelor, nevrozelor sau abuliilor. Simțind alunecǎrile de teren poetic, Daniel D. Marin revine in volumul al doilea la cicluri cu actor principal. Imaginarul lui are nevoie de coagulare in jurul unui profil. Poate injgheba, astfel, mici scenete rapide, doldora de semnificații sugerate și incheiate in coadǎ de pește. Primul grupaj de poeme, domnișoara o., continuǎ copilǎria fetiței Oona. Acum, ea practicǎ tot felul de asane și-și cutreierǎ subconștientul. De fapt, il exorcizeazǎ in incercarea de a decola in inconștient. Romanticii considerau inconștientul ca pe un fel de câmp magnetic in care se poate rezona cu intreaga creație. Domnișoara o. este foarte aproape de eliberarea supremǎ, doar cǎ existǎ mereu un “dacǎ” pǎcǎtos. Oricât ar inchide ea ochii, oricât s-ar izola și ar ingurgita/inhala tot soiul de droguri burgheze, știe cǎ dacǎ deschide ochii se prǎbușește intr-o secundǎ in viața civilǎ. Chestia e cǎ unele scenarii sunt așa de nesǎrate, incât pot impinge in comǎ diabeticǎ orice cititor cu ceva umor: “in drum spre cimitir o bǎtrânǎ/ ii spune domnișoarei o. cu o voce/ tristǎ cǎ Dumnezeu o iubește mult/ și o așteaptǎ. domnișoara o. zâmbește/ și intrǎ sǎ se plimbe pe aleile/ inguste citind atent fiecare epitaf” (embrion). In general, deși e mult joc și joacǎ, zâmbetul nu prea existǎ. Zicerea se vrea serioasǎ, ușor mecanizatǎ. Inventarul de scenǎ e banal, deși unele obiecte sunt inflamante. Așa este oglinda care reflectǎ un alter-ego imbunǎtǎțit, singurul cu care este posibilǎ comunicarea. Deși de la decorul de teatru se face trecerea la cel de film – deci strǎzile și viața lor – personajele sunt foarte puține și complet detașate de mediul inconjurǎtor. E o poveste-celulǎ, o poveste in ou. In volumul al doilea atmosfera se mai destinde puțin. Apar actori vedetǎ: micul prinț, batman, cǎlugǎri shaolin. La fel de irealǎ ca ei este și domnișoara o., care ajunge fantoma de serviciu, “dupǎ ce suferi o moarte violentǎ”, a autobuzului de pe ruta București-Cluj. Fantomǎ grațioasǎ și seninǎ, ce coboarǎ la mǎnǎstirea Cozia sǎ-i lase un pachet cu de-ale gurii “bunei sale amice umbra lui Mircea”. Este, probabil, cea mai sprințarǎ poezie din creația poetului. Oricum, domnișoarei o. ii merge mult mai bine ca fantomǎ. Pânǎ și șmecherii care palmeazǎ soarele i-l oferǎ ei, ghiduș, scoțându-l din buzunarul de la spate. A fi fericit inseamnǎ a fi imponderabil. Alt ciclu cu efigie este dragonul fǎrǎ Aripi. Acuarele cu fǎpturi suave, executate parțial și in ulei, pentru sclipire: “imi pot imagina cǎ totul este/un ocean in miniaturǎ unde lebǎda pare un/mic aisberg care se topește incet sub soare” (lebǎda). Pe lângǎ catastrofe zoomorfice poticnite, care nu-mi spun mare lucru, poetul reușește impletiri spectaculoase intre universul mic și cel enorm. O abilitate pe care poezia momentului a cam pierdut-o: “aud foșnetul animalelor mici/ noaptea pe iarba umedǎ./ deasupra cerul negru.// deasupra stelele care strǎlucesc./ eu cred cǎ pot exploda oricând distrugând/ germenii unor lumi posibile” (un cap de om). Când a ajuns lângǎ noi este un ciclu cu “pupilele dilatate”, inspirat de filmele lui Hitchcock. Viziunile sunt când monstruoase și agresive, când delicate, efeminate. Fǎpturi arhetipale bântuie o inchipuire chinuitǎ de crampe. Poemele din grupajul Ivan sunt parcǎ un studiu al abisalului rusesc. Gesturi și reacții inexplicabile, spaime și treziri terorizate din vise bezmetice. In sfârșit, ca un duh straniu este ultimul ciclu al volumului și deloc cel mai fericit. Laitmotivele sunt Africa și gândacii negri. Cum zice chiar autorul, mare parte din inspirația lui se alimenteazǎ din tot felul de vise ciudate. Cred cǎ mare parte din lumea literarǎ il va identifica pe Daniel D. Marin ca fiind pǎrintele spiritual al Oonei. Pânǎ la un punct, asta e bine. Dincolo de acel punct, insǎ, memoria se tulburǎ. Poate cǎ microscenariile expresioniste sunt prea evident asamblate, iar efectele devin anticipabile dupǎ primele 5 poezii. Poate cǎ ar trebui mai multǎ personalitate in poeme. Și neapǎrat trebuie sǎ-și dezvolte laturile lui tari: vizionarismul și umorul desprins parcǎ din filmele lui Jiri Menzel. Un soi de umor ceh. Profunzimea, totuși, nu i-o poate tǎgǎdui nimeni, oricât de pornit ar fi impotriva acestui gen de desene poetice executate cu bețe de chibrituri.

Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece,) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.