Cartea hipertextuala

Cand spunem “carte”, intra de indata in functiune un reflex de gandire. Poate prima imagine pe care memoria ne-o evoca este cea a povestirii scrise. Text curat de la prima si pana la ultima pagina. Text liniar, pe care-l citim de la stanga spre dreapta, rand dupa rand, pagina dupa pagina. Abia apoi ne amintim ca in desfasurarea liniara a textului pot interveni ilustratii si ca liniaritatea textului nu este o regula a cartii, ci poate doar a naratiunii, ca reminiscenta a unei oralitati primordiale. Dictionarele, enciclopediile, compendiile, atlasele nu sunt texte liniare. Pana si lectura Bibliei se dovedeste o experienta in care liniaritatea este frecvent perturbata de numeroase trimiteri.

Pana la urma, natura liniara a cartii se dovedeste doar o limitare a suportului. Un intreg aparat tehnic incearca sa depaseasca aceasta limitare si, de fapt, sa simuleze ceea ce numim astazi hipertext. Tot ceea ce pare ca subliniaza caracterul secvential – numerotarea paginilor, a sectiunilor si capitolelor, uneori chiar a randurilor, ordinea lexicografica a articolelor etc. – nu reprezinta altceva decat substratul pe care se cladeste mecanismul referintelor, in diversele sale intrupari (cuprins, index, note etc.). Peste toate acestea se suprapun referintele bibliografice, care ne trimit la alte carti… Lumea cartilor este, ca si Web-ul, un imens hipertext si nu este surprinzator ca singurele carti care au avut pana acum succes in format digital au fost tocmai cele care prin natura lor sunt ne-liniare.

Insa Web-ul este si un imens spatiu de joaca si experiment, in care cartea risca si altfel de transformari. Ceea ce, in avantul lor avangardist, au experimentat dadaistii si suprarealistii secolului trecut, se petrece si astazi sub auspicii postmoderne in spatiul Retelei, unde hipertextul isi releva valentele expresive nascute din abolirea naturii liniare a textului tiparit.

In 1963, argentinianul Julio Cortazar a publicat romanul Rayuela (in romaneste “sotron”) care marcheaza o temerara incercare artistica de renunta la liniaritatea lecturii, furnizand cititorului mai multe trasee posibile in lectura cartii, dar lasandu-i si posibilitatea de parcurge capitolele in orice ordine doreste. O viziune a hipertextului, materia constitutiva a Web-ului de astazi. Era absolut firesc ca transpunerea cartii in format digital pe Web sa beneficieze de abilitatea Retelei de a permite cititorului sa-si aleaga traseul preferat si sa-l parcurga urmand link-urile corespunzatoare. Proiectul Rayuel-o-matic furnizeaza un astfel de mecanism, transformand ceea ce criticii au numit “proto-hipertext” in hipertext adevarat. Mai mult chiar: hipermedia, deoarece unele capitole sunt furnizate si prin audio-streaming in varianta lecturata.

Insa lucrurile au mers mai departe. O realizare absolut uimitoare – si, poate, emblematica pentru viitorul cartii in epoca informatiei – este situl The Harry Potter Lexicon (www.hp-lexicon.org), care a reusit sa mobilizeze mii de cititori de toate varstele ai cartilor doamnei J.K. Rowling intr-o formidabila aventura. Intreg universul lui Harry Potter a fost descompus in elementele sale constitutive si apoi re-compus ca o suma de cataloage care cuprind toate detaliile. Un imens hipertext, in care veti gasi enciclopedii de vraji si potiuni magice, atlasul lumii vrajitorilor coborand pana la detaliile domeniului si a scolii Hogwarts, bestiarul cuprinzand toate creaturile fantastice evocate in carte, regulamentul jocului Quidditch, tratate de teoria magiei, un Who’s who a lumii vrajitorilor, cronologii complete mergand pana la orarul fiecarei zile petrecute de Harry Potter la Hogwarts. Totul, pana la diferentele intre editiile americane si cele britanice sau chiar neconcordantele inerente unei asemenea desfasurari epice.

Poate nu va pasioneaza cartile cu Harry Potter… Cum vi s-ar parea un roman politist in care veti avea o enciclopedie a personajelor, o cronologie a evenimentelor, un atlas al locurilor, depozitiile martorilor, insemnarile detectivului si toata “documentatia” cazului? V-ar ramane doar ca, pe cont propriu sau impreuna cu alti cititori “conectati” la actiune, sa descoperiti criminalul.

Exista insa si variante mai cuminti. The Heist este un roman politist conceput de la bun inceput ca hipertext de catre autorul sau, scriitorul Walter Sorrells. Asezat pe hartie, textul romanului ar ocupa doar vreo 150 de pagini. Asa cum apare el pe Web, cititorul nu are cum sa-i ghiceasca dimensiunea iar lectura este labirintica prin paienjenisul referintelor. Se intampla uneori sa ajungi din nou la pagina de inceput, dar aici gasesti cu siguranta referinte pe care nu le-ai parcurs (browser-ul distinge link-urile explorate de cele ne-explorate), care te conduc la alte fire ale povestirii, care-ti furnizeaza alte indicii. Cursul lecturii este in intregime la alegerea cititorului, care poate prefera sa urmareasca un anumit personaj, o anumita succesiune de evenimente, se poate concentra asupra anumitor indicii… E greu de spus cand lectura poate fi considerata incheiata, caci nici o pagina nu este ultima.

Ramanand in domeniul romanului politist, exista si alte variante de a utiliza in mod creativ hipertextul. De pilda simplificand multitudinea link-urilor si aducandu-le la o formula arborescenta. Intr-o alta povestire de pe web, fiecare capitol se incheie cu o intrebare adresata cititorului. In functie de raspunsul ales, povestirea continua altfel. In acest caz avem de-a face cu nenumarate variante posibile ale actiunii, dar un cititor va urma de regula doar unul dintre firele narative. Este interesant aici faptul ca, intr-un fel, cititorul participa la dezvoltarea epica in functie de alegerile pe care le face. Apare o alta caracteristica a Web-ului: interactivitatea.

Interactivitatea poate fi dusa insa mai departe. Un club virtual de amatori de literatura politista au elaborat o modalitate interesanta de a dezvolta noi povestiri. Dupa publicarea fiecarui capitol, cititorii sunt chemati sa sugereze – sau chiar sa scrie in intregime – urmarea. Variantele se supun la vot si doar una este aleasa. In felul acesta, chiar elaborarea naratiunii devine o povestire captivanta, deoarece cititorii nu pot decat sa banuiasca directia in care va evolua actiunea. Despre deznodamant, nici nu mai vorbim…

De fapt, ceea ce se petrece este o “improvizatie colaborativa”, in care jocul are un rol primordial. Desigur, improvizatia literara nu mai e o noutate – chiar dicteul automat practicat de suprarealistii incadrandu-se in aceasta categorie. Elaborarea colaborativa este comuna in domeniul lucrarilor stiintifice, dar se practica si in sferele literaturii. Ilf si Petrov merita amintiti, despre grupul Wu Ming am mai vorbit, asa ca nu-i voi mai mentiona decat pe Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies, care au compus impreuna romanului “Femeia in rosu”. Cat despre joc, Huizinga a demonstrat convingator in “Homo ludens” ca sta la fundamentul creativitatii umane. Noutatea pe care o aduce Web-ul este ca face posibila fuziunea acestor trei ingrediente.

Se poate vorbi mult despre joaca si experiment in spatiul Retelei, dar concluzia in privinta “cartii digitale” se intrevede deja. Simpla transpunere a textului in format digital si afisarea lui pe un ecran este departe de a cuprinde diversitatea formelor pe care cartea, eliberata de suportul ei material, tinde sa le imbrace.