Cartea si scriitorul

Al 23-lea Salon International al Cartii de la Paris s-a desfasurat si s-a incheiat, la sfarsitul lunii martie, intr-o atmosfera mai adormita decat de obicei: ceva mai putini vizitatori, ceva mai putine noutati si, oricum, mai putina valva mediatica decat anul trecut, poate din pricina razboiului din Orientul Mijlociu, poate din alte pricini.
Anul acesta, invitat de onoare al Salonului a fost literatura olandeza si cea belgiana de limba flamanda. O literatura care a dat lumii cativa mari scriitori, dar care n-a tinut – zice un comentator – sa se impuna lumii cu tot dinadinsul, motiv pentru care senzatia criticilor si a revistelor de specialitate a fost de surpriza. Cele vreo zece sau cincisprezece traduceri aparute cu prilejul Salonului si care au intrunit aprecierea unanima – de la Sionoco a lui De Winter, aparuta la Seuil, si Hotel Nomad de Cornelis Nooteboom, la Actes-Sud, la Totul despre Tristan a lui Tommy Wieringa, publicata la Editura Alteredit (care s-a prezentat anul trecut cu un roman al debutantului roman Jean Pintea) – dezvaluie o bogatie a acestui spatiu si o forta colectiva care dau de gandit; si mai ales o forta morala, pentru ca mare parte din aceste carti au la baza dezbaterea despre binele si raul din care sunt facuti si despre curajul cu care oamenii isi privesc trecutul, problemele, viata in intregul ei.
Ce mi se pare demn de remarcat in acest ansamblu este ca o parte dintre dezbaterile morale care furnizeaza substanta romanelor respective sunt oferite sau puse pe seama unor vieti de intelectuali, mai exact spus de scriitori. Si Siegfried, o idila neagra de Harry Mullisch, si amintitul Totul despre Tristan al lui Wieringa sunt construite pe drama cate unui scriitor, fictiv desigur: cunoscutul Rudolf Herter – un alter ego al autorului – care declara ca vrea sa scrie un roman despre Hitler, de unde un lant de dezvaluiri si dileme, sau poetul Viktor Tristan, figura misterioasa careia universitarul Jakob Keller e insarcinat sa-i scrie biografia, intrand astfel el insusi intr-un vartej de mistere si descoperiri dureroase despre sine. Scriitorul devine, astfel, pentru un numar din ce in ce mai mare de autori – si deci de cititori – simbolul constiintei contemporane, incarcate si acute in acelasi timp, care isi pune problema adevarului concret, a raspunderilor (ale propriilor raspunderi, inainte de orice) si e dispus sa suporte consecintele dramatice ale unei asemenea investigatii.
Plasarea scriitorului in centrul dezbaterii identitare nu e insa specifica doar literaturii olandeze sau flamande; este vorba de un fenomen izbitor in literatura europeana in general, plecand fie de la vieti in intregime fictive, fie de la episoade fictive introduse in viata cate unui mare autor cat se poate de real: Vasili Grossman scrie un roman in jurul lui Puskin si al nenorocitului sau duel, un universitar elvetian scrie o poveste despre un presupus episod necunoscut din viata lui Stendhal, iar biograful autentic al lui Keats publica la cativa ani un roman in care i se atribuie acestuia, ca lui Rimbaud, o lunga viata ulterioara tineretii sale poetice. Poate ca, alaturi de tineretea vesnica a cartii pe care o proclama Salonul de la Paris, aceasta revalorizare a scriitorului ca barometru moral al vremii lui – dupa un model romantic demult cazut in desuetudine – ar fi principalul castig al acestei primaveri literare.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar