Cărți de bibliotecă, mobilă & fericire/ de Lucian Vasilescu

Cu mulți ani în urmă m-am întâlnit cu o cunoștință aproximativă – un fost coleg de pluton din armată, un fost, apoi, coleg de facultate. Nu fuseserăm niciodată apropiați, dar amicul părea foarte bucuros de întâlnire. Eu uitasem și cum îl cheamă. Am schimbat câteva vorbe și i-am spus că mă grăbesc către casă, el mi-a zis că mă conduce, că să depănăm amintiri, eu nu-mi aminteam să avem vreuna comună, el povestea, eu grăbeam pasul, el după mine, vorbea și gâfâia, că se îngrășase, am ajuns în fața blocului și i-am zis c-am ajuns, a zis că dacă poate să urce și el un pic, că amintirile, că bucuria… că tinerețea… am urcat împreună, el tot turuia și tururia, eu mă gândeam ce păcate oi fi avut de ispășit de mă pricopsisem cu „amicul”, ziceam și eu, din când în când, după caz, „îhî”, omul isprăvise cu amintirile „comune”, trecuse la prezentul imediat, își luase casă, își luase mobilă, „bravo!” și acum îi mai trebuia ceva, „uite, ca alea ale tale de pe raftul de sus”. „Ce ale mele?” „Ca cărțile alea de pe raftul de sus!” și mi le arăta cu degetul. „Aha! Dar de ce CA alea?” „Pentru că alea sunt adevărate cărți de bibliotecă. D-alea vreau.” „Dar celelalte ce au?” – nu m-am putut abține. „Păi uită-te și tu, ce, nu vezi?, alelalte n-au cotoare frumoase, nu-s cărți de bibliotecă.”

Altădată, și tot demult, m-am întâlnit cu o fostă colegă din liceu, de care-mi plăcuse mie foarte-foarte tare. Trecuseră vreo zece ani de când n-o văzusem. Se măritase, se mutase în alt oraș, avea două fete, bla, bla… Era tot frumoasă. Am întrebat-o, pentru că chiar voiam să știu: „Ești fericită?” „Da!” – mi-a răspuns fără ezitare și părea bucuroasă că-i pusesem întrebarea aia cu fericirea. „Sunt foarte fericită: tocmai ce ne-am mutat într-un apartament cu patru camere, am zugrăvit, ne-am luat și mobilă nouă și…” „Dar cărți, cărți de bibliotecă nu vă luați?” Asta n-am întrebat-o, deși tare-mi mai venea. Ea, în schimb, era fericită și la fel de frumoasă..