Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Cărțile-fluturi/ de Ziarul de duminică

Cărțile sune asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frun­ză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apa dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară.

Ziarul de Duminica · 8 ianuarie 2015 · 2 min de citit

„Cărțile sune asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frun­ză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apa dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Și tu odată cu ea, ca și când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaș. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de ființe care nu ni se arată decât în vise.”

Această minunată descriere a unei cărți deschide ultima povestire a volumului despre care discutăm acum, cea mai recentă apariție a celebrului scriitor*). O carte surprinzătoare nu neapărat prin povestirile incluse, cunoscute, ci prin ansamblul selecției. Cele mai multe povestiri sunt autobiografice, aproape fragmente de jurnal, altele sunt basme, altele sunt povestiri în care domină ficțiunea, dar toate sunt imagini ale minții unui scriitor care știe să decupeze din hiperrealitatea noastră de toate zilele imagini și fapte care au suprema calitate de a impresiona și a rămâne în memorie.

Povestirile, spune Mircea Cărtărescu, „au fost presărate până acum în multe dintre cărțile mele, în alte contexte și cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperțile unui singur volum, nu pentru că aș crede foarte mult – deși cred – în calitățile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credință de neclintit în poezie. N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lun­gime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le așez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze între ele ca orice grup de necunoscuți adunat între zidurile unei odăi. Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre»”.

*) Mircea Cărtărescu – Fata de la marginea vieții. Povestiri alese. Editura Humanitas

Citește și