Cârtitorii/ de Doina Popa

Prezență foarte discretă în viața literară, dar una de sensibilă relevanță în zona romanului de analiză, Doina Popa s-a născut la 4 decembrie 1953. A debutat editorial cu romanul „Apelul de seară”, 1985. A mai publicat „Sfântă tinerețe”,1998, „Dragostea vine de-a valma”, 2001. Pentru „Himera cu sfetnic aprins” a obținut în 2013 premiul „Dumitru Pricop”, oferit de Asociația „Renașterea Râmniceană” și Editura Rafet din Buzău. Acum pregășete la Editura Junimea romanul „Ca frunza-n vânt”.

„Îmi era dor să citesc un roman «bengescian» cinstit – analiză psihologică, fie și cu  despicarea fi­rului în patru, cum spunea «marea europeană» din secolul trecut, in­trigă,  portrete memorabile, tipologii, caractere, notații de adâncime, planuri epice fin structurate, lumea de marionete, familia și so­cietatea, monolog interior, problematica specială a cuplului, explorarea feminității în pârg sau în surpare –, în tradiția pe care va fi deschis-o,  în proza noastră, Hortensia Papadat-Bengescu, continua­tă, apoi, de (uitatele?) Ticu Archip, Maria-Luiza Cristescu, Eugenia Tudor-Anton, Gabriela Adameșteanu, Dana Dumitriu, Alexandra Târziu, Adriana Bittel, Adina Kenereș și, iată, Doina Popa a cărei carte, «Ca frunza-n vânt» (în pregătire la Editura Junimea, 2016), nu face decât să con­firme această  paradigmă solidă a epicii noastre, structurată în prozele – nuvele, povestiri, romane, schițe  – «femeilor teribile» din anii ’70 ai literaturii noastre într-o poveste de dragoste care  explorează adâncul cuplului, problematica sa complicată tocmai din raportul pe care, încă G. Ibrăileanu, în «Privind viața» și «Adela»,  îl vedea în termenii amor și iubire.” (Ioan Holban)

* * *

În drumul spre gară l-a întâlnit pe Alexe. Fuma cu umerii ridicați, cu mâna stângă adâncită în buzunarul pardesiului. De îndoitura cotului atârnau toartele unei sacoșe goale, din pânză, ce flutura din când în când. Femeia mai avea o jumătate de oră până la venirea trenului, autobuzul sosise nesperat de repede, de aceea Carmina i-a propus lui Alexe s-o însoțească la o cofetărie din zonă, să bea împreună o cafea. Alexe a acceptat printr-o scurtă plecăciune a capului. Cuta dintre sprâncene nici nu i s-a clintit. S-au așezat în tăcere la una dintre mesele aflate pe terasă. Le-a luat comanda o femeie grasă, roșcovană, cu un aer bosumflat, superior, parcă ar fi vrut să le reproșeze, ei, ce pricepeți voi. S-a îndepărtat pășind printre mese țeapănă, ca o regină ultragiată, la un moment dat a lovit cu genunchiul, ca din întâmplare un scaun ce-i stătea în cale, îmbrâncindu-l la locul său de sub masă, cu o precizie milimetrică. Alexe găsise o revistă uitată de cineva, o deschise reflex căutând cu privirea cine știe ce rubrici cunoscute. Se lăsase tăcerea, parcă și mașinile treceau silențioase, oamenii circulau de colo-colo ca într-un film mut. Poate e mai bine așa, își spuse Carmina și cercetă fața împietrită a lui Alexe. S-a apropiat de ei roșcovana, le-a așezat cafelele în față și a zăbovit lângă masă, mare, impunătoare, cu sânii bombați deasupra capetelor lor, ca o povară. Carmina a scos portmoneul și a achitat consumația. În tot acest timp, Alexe nici n-a clipit, nici vorbă să încerce măcar să protesteze formal, sau să comenteze ceva acid, după cum obișnuia, nu era deloc imposibil să nu aibă bani la dânsul. Își aprinsese o altă țigară, degetele de la ambele mâini aveau, de la atâta fum, o culoare galben-arămie, la fel și buza de sus și nările, încrâncenarea săpase în el ca într-o marmură. Ședeau unul în fața altuia pe terasa cafenelei, ea mesteca mecanic în ceașca cu smalțul albastru, privea în gol, lichidul maroniu se rotea alene, împins de căușul linguriței. Vântul mâna pe asfalt câteva frunze. Cafeaua avea un gust sălciu, Carmina împinse dezgustată ceașca către mijlocul mesei după prima înghițitură. Pentru o cafea ca asta, gândi Carmina aproape amuzată, chiar n-are nici o obligație profesorul Alexe să fie politicos și să converseze, chiar nici o obligație, ce naiba! De altfel nici ea nu avea chef să scoată vreo vorbă. Singura întrebare ce-i ședea pe buze era legată de prezența lui acolo, în apropierea gării, el și o sacoșă din pânză goală. Dar era sigură că, dacă l-ar fi întrebat ce făcea acolo, el ar fi evitat, ca întotdeauna un răspuns sau i-ar fi plasat una dintre expresiile lui amabile: ești o mică japiță curioasă!

Parcă-l vedea tronând la biroul lui masiv, încărcat de cărți până la refuz, teancuri întregi aflate într-un echilibru precar, cu multe semne, bețe de chibrit sau scobitori, înfipte între pagini, având doar spre mijloc un loc minuscul, unde abia dacă încăpea o coală de hârtie. El, la biroul lui, încadrat de rafturile metalice pentru cărți ce acopereau în paralel pereții, cu sertare în partea de jos, blestematele de sertare unde se aflau PLICURILE. Pitulată într-un fotoliu, sau pe canapea, cu picioarele sub ea, Nina, micuță, vioaie cu părul ondulat permanent, răvășit peste sprâncene și ochi, spionând, cu capul aplecat spre spate, ca să poată vedea, când pe Carmina, când pe soțul ei, cu mâna între degetele căreia  fumega o țigară, ridicată savant în sus, gesticulând, gata să sprijine afirmațiile lui Alexe, cu sunete ciudate, ca de pasăre, înfoindu-se în fotoliu, unduindu-se, icnind.

Alexe sorbea preocupat din cafeaua ce i se pusese în față, mici înghițituri tacticoase, încadrate de fum, mult fum. Un sunet ascuțit de locomotivă, ușile autobuzului ce se închideau și se deschideau automat în stația de peste drum, fâșâitul molcom al ziarului, răsfoit de Alexe alene…

– Trebuie să plec, anunță Carmina și se uită la ceas pentru a-și întări spusele.

El făcu un gest aproape nepoliticos cu mâna, mă, n-au rost justificările, parcă ar fi spus, du-te, ce mai, fără să se urnească din loc, apoi, în timp ce femeia își închidea poșeta, o privi câteva secunde cu ochii lui albaștri, absolut nevinovați. Porni de-a lungul trotuarului, își ridică din mers gulerul pardesiului. Imaginar îl întrebă pe Alexe: – Ce mai face Nina? Și bărbatul îi răspunse ca un automat: – Întrebare de gradul zero, absolut idioată. Și madam Olguța o întreabă așa de madam Popescu când o întâlnește în piață și asta o ia în serios și-i relatează jumătate din istoria familiei, cu nepoți, cuscri, nași, verișori, cumetre. Carmina pufni în râs și, conștientă că nu e singură pe trotuar, își ascunse fața între gulerele pardesiului. Prima oară când i se servise replica, fusese șocată, copleșită de jenă, îi venise să se dizolve în stofa canapelei și să dispară pur și simplu din peisaj. Înainte de a intra pe ușa gării, aruncă o privire în urmă. Alexe rămăsese acolo, pe terasa cofetăriei, sorbea din cafea absent, frunzărea revista și scotea, firește, nori de fum. Un soare plăcut învăluia terasa ca într-o cupolă protectoare.

Nimerise, nu mai știa cum, în casa profesorilor Alexe, o atrăseseră cuvintele lor laudative și o oarecare faimă ce se crease în jurul acelei perechi. Și astfel, instalată pe un colț al canapelei, încercând să distingă titlurile de pe cotoarele cărților aflate in rafturile din apropiere, atentă și la ce se discuta, putea să se simtă, fără nici o remușcare, fiindcă nimeni n-o forța să arate odată ce poate, pentru câteva momente, CINEVA. Dar amabilitățile lor, rostite cu emfază, convingător, la fiecare vizită, stârniră în mintea Carminei acel fior al cunoașterii, al înțelegerii, raportată la propria sa persoană și nu se știe dacă schimbarea petrecută atunci cu ea nu avusese loc numai din dorința de a nu-i dezamăgi, ori poate, într-adevăr, se simțea capabilă de fapte deosebite? În tot cazul, perpelindu-se între zecile de întrebări care n-o sâcâiseră de loc până atunci, scormonind în orele lungi de nesomn, își declanșă mecanismul complicat al ambiției. Fusese ca o iluminare, ca o renaștere, micile dificultăți de zi cu zi își estompară rând pe rând importanța și ea se trezi înconjurată de o altă sferă, neliniștită, tulbure, ca aerul dintr-un balon.

În primul rând renunță la prietena ei cea mai bună, Fana, lucru destul de greu de realizat atâta timp cât nu voia nici s-o rănească, nici să-i ațâțe curiozitatea. Despărțirea lor semăna mai degrabă cu un pact, încheiat pe o perioadă determinată și Fana acceptă, nici nu ar fi avut de ales, obișnuită fiind cu ciudățeniile Carminei, cu atât mai mult cu cât, totul lua forma unei competiții: – Trece timpul, îi spusese Carmina, ne vom obișnui să ne vedem zi de zi, ca doua pupeze bătrâne, să cârâim pe unul sau pe altul și să nu ne alegem cu nimic din asta. Ne aflăm într-un fel de criză din care ne-am putea smulge cu ușurință, numai să vrem. Hai să facem ca într-o poveste, adică să plecăm în lume, una încolo și una încoace și peste un an să ne întâlnim în același loc, în aceeași zi și să ne spunem una alteia ce-am câștigat sau ce-am pierdut. Mă rog, preciză Carmina, plecarea în lume echivalează cu despărțirea noastră timp de un an de zile, când fiecare dintre noi va acționa separat, independent de voința celeilalte.

– Nici Ovidiu nu va trebui să te vadă? Întrebă cu perfidie Fana clipind aparent indiferentă din ochi.

– Nici Ovidiu, preciză cu hotărâre Carmina.

În acest mod scăpă de prezența Fanei și a fratelui ei căruia îi purta o afecțiune ce amenința să ia proporții. În tot cazul, Carmina nu mai avea timp de pierdut cu nimicurile liniștitoare debitate de-a lungul sorbirii cafelelor în timp ce magnetofonul murmura în surdină acordurile vreunui șlagăr la modă. Se săturase de vorbele pline de aluzii amare despre vânzătoarele cu degetele încărcate de ghiuluri, privind acrite din dosul tejghelelor goale. Ce rost avea să mai pună atâta accent pe niște fleacuri lipsite de importanță, când lumea era atât de plină de taine ce se cereau dezlegate? Cât de simplu i se păruse totul după o noapte de nesomn și cât de greu îi era să înceapă de undeva. Un timp se arătă neliniștită. Profitând de dezorientarea fetei, soții Alexe s-au năpustit cu o groază de nume și titluri, împrumutându-i ediții rare și comentând împreună cu ea conținutul textelor, mirându-se la unison de forța de pătrundere a Carminei, îmbiind-o spre lecturi mai severe.

În vremea aceea, Carmina nu mai semăna cu o ființă umană, devenise un burete ce absorbea cu repeziciune și precizie și se extindea ca o pecingine pe suprafețele alăturate, cu rapacitate, cu forță… Cu timpul, de dragul ambiției ce se stârnise în ea, renunță la toate tabieturile ce-i umpluseră până atunci existența și dădea o cu totul altă prețuire zilelor și nopților. Nu se mai preocupa nici de aspectul ei exterior, se eliberase de migala multiplelor operații de înfrumusețare și de multe ori, la ore târzii din noapte, se îndrepta spre patul cu lenjeria boțită, după ce consumase, cu gândurile aiurea, o felie de pâine unsă cu muștar. Deseori mergea pe stradă către casă sau către serviciu dirijată fiind de subconștient, fără să mai vadă nimic în jur. Se pomenea dintr-odată pe scările blocului, recunoștea desigur locul, balustrada din material plastic, aplecată într-o parte, pe care-i aluneca mâna, sticla groasă, verzuie de la uscător și surâdea la gândul că un asemenea reflex, o asemenea precizie o au și vacile care se întorc de la cireadă și se opresc fără greș la poarta stăpânului lor, așteaptă să li se deschidă sau pur și simplu împing poarta cu cornul și intră în ogradă, traversează curtea și se opresc la iesle, caută cu botul acolo, știind că vor găsi brațul de iarbă.

Acum, de câte ori se gândea la perioada aceea, se năștea imediat, prin asociație, imaginea unui tunel străbătut în viteză, cu suflul drămuit, o noapte îngrozitor de adâncă, de blândă, de împăcată cu sine pe care vrei s-o traversezi și orbecăi până ți se termină încrederea și speranța și devii agitat, te zbați, deschizi uși după uși și dincolo de ușă, o noapte și încă o noapte, un întuneric după un alt întuneric, un lanț nesfârșit. Să fie căutarea o încercare de a ieși din beznă?

Era atât de absorbită de noua ei îndeletnicire încât suportă zile întregi o durere intensă de măsele, un chin înfiorător, dezarmant. Își administra singură fiole de algocalmin, le spărgea vârful deasupra chiuvetei, le scutura picătură cu picătură în lingură sau, alteori, când îi lipsea răbdarea, sugea direct din fiolă licoarea amară ca fierea ce-i oferea amăgirea unei liniștiri de mică durată. De obicei adormea cu fruntea pe birou, epuizată, cu simțurile răvășite, după un timp se trezea buimăcită, răsfoia cărțile și se pornea să citească, lacom, repede, cu ochii mijiți de efort, până când simțea zvâcnetul, își încorda palmele pe brațul fotoliului, zgâlțâia din picioare, apoi durerea exploda ca o petardă în creier. Sărea din fotoliu, mugea, își îndesa în urechi usturoi zdrobit și frunze de nalbă, făcea gargară cu spirt, carmol, oțet, își frângea mâinile. Abia când ajunse la capătul răbdării se hotărî să piardă o după-amiază la rând în fața unui cabinet de stomatologie, răspunse docilă întrebărilor funcționarei de la fișier, numele, prenumele, vârsta, adresa, locul de muncă, abia se mai ținea pe picioare, răspundea mecanic, atentă totuși ca pe undeva să nu existe vreo cursă… Aflată în sfârșit acolo, în cabinetul stomatologic, la propunerea medicului de a trata măseaua de-a lungul mai multor ședințe ea optă, fără nici o șovăială, pentru o extracție ce o elibera odată pentru totdeauna de suferință. Puțin contrariat, înălțând din umeri, omul luă seringa, înfipse adânc acul în maxilar și cu repeziciune injectă anestezicul. Transpiră abundent în timp ce durerea amorțea, se retrăgea încetul cu încetul din celule, se furișa, se strângea ghem. Plecând, durerea lua cu ea și ceva viu, cald, ceva din ființa ei. Auzi clar cum rădăcinile se smulg din alveole, văzu mai apoi micul ciotur, pentru câteva secunde ținut între dinții cleștelui și cercetat cu atenție de doctor, era întreg sau nu, slavă Domnului, era întreg! Căldarea aflată la îndemână era plină de tampoane înroșite ce degajau un miros fad, răscolitor. Era atunci vară, doctorul avea un halat cu mânecă scurtă, din porii proeminenți, roșietici de pe braț, ieșeau firicele firave de păr blonziu. Prin fereastra larg deschisă pătrundea către ei vuietul străzii. Cu scaunul rezemat de fișet asistenta moțăia cu o carte în brațe, cu fața învăluită de-o mare împăcare… Carmina coborî din scaun și porni spre ieșire parcă târându-se pe linoleum, străbătu culoarele întunecate, auzi în dosul ușilor vopsite în alb bâzâitul aparatelor de pilit, se grăbi să ajungă afară, coborî scările, respiră de câteva ori profund, aerul părea rarefiat, pătrundea anevoios în plămâni. Coti pe lângă biserică, apoi pe lângă un atelier de ceasornicărie, ieși, în sfârșit, în bulevard. Asta e, își spuse. Parcă începea să trăiască din nou.

Acasă, dintr-odată îi atrase atenția preșul murdar din hol. Apoi o izbi dezordinea din cameră, o contrarie, o făcu să se simtă străină. Se plimbă pe covor de colo, colo. Cu câteva ore mai înainte se plimba la fel, terorizată de durere. Fereastra acoperită cu viță de vie filtra cu sărăcie căldura solară. Se întinse pe canapea, trase peste ea învelitoarea pufoasă. Mai filtră critic de câteva ori aspectul încăperii, între o deschidere și alta a pleoapelor. Apoi o copleși somnul. Când se trezi, se ridică din pat și, fără să știe în ce fel, privirea îi căzu pe o coală de hârtie uitată pe sticla biroului. Se așeză pe scaun și căută în grabă stiloul. Simți nevoie să se elibereze de acumulările masive din ultima vreme. Când puse capacul stiloului nu știa încă ce să însemne hârtia aceea scrisă mărunt, mărunt ,pe ambele fețe. Avea și ea acum pe birou teancuri de cărți dar toate ședeau aliniate cotor lângă cotor. Alte teancuri zăceau la îndemână, la o aruncătură de braț, pe scaun, pe covor, pe măsuța de la telefon. Toate acele texte ce-o împresurau din toate părțile produceau ”dezordinea creatoare” ce se alcătuise spontan, prin abandonări succesive de zi cu zi ale unor texte în favoarea altora, o dezordine ce nu fusese căutată anume și totuși conștientizată, acceptată.

La soții Alexe asculta, contrariată, comentariile lor, rămase aceleași, cu privire la înfățișarea ei, micile lor elogii ”ești o japiță drăgălașă”, ”ascultă, dragă, să știi că este o gânganie drăgălașă foc”, ”am știut noi pe ce am mizat”, ”nu ne înșelă flerul”. Repetau cu siguranță, de fiecare dată, aproape cuvânt cu cuvânt, fraze amabile, fără să schimbe măcar tonalitatea vocilor. Le zâmbea măgulită și încurcată totodată, dar nu-i mai putea crede, cum o făcuse la început. Observase ea din reacțiile bărbaților că se schimbase ceva. Figura ei proiectată în vitrine nu-i mai atrăgea atenția. Fața ei parcă era asemănătoare cu cea a vânzătoarei de la loto, se obișnuise s-o vadă zilnic, ori de câte ori pleca la serviciu, nemișcată în cușeta ei de sticlă printre reclame și fotografii ale fericiților câștigători, o figură spălăcită, comună, ce nu-i spunea nimic, exista așa cum exista chioșcul de loto unde nu intra niciodată pentru că, la jocurile sorții, rămânea întotdeauna în pierdere. Observase că, odată cu dispariția tușului de pleoape, a rujului de buze, a pudrei, îi dispăruse și ceea ce se cheamă farmec, ori poate se stinsese numai încrederea în sine formată prin credința că mijloacele cosmetice înlătură micile imperfecțiuni ale naturii. Și, ca să disimuleze înfrângerile vanității ei de femeie, prefera să-și păstreze atenția asupra lecturilor sale, concentrarea o lua cu sine ca pe o pavăză, o menținea trează pe oriunde mergea, drumuri limitate între serviciu și casă, prefera să alunece, să pășească orbește decât să observe că trece neluată în seamă, așa cum neluată în seamă cade o stea de la locul ei de pe boltă și se pierde în neguri. Ori poate ea nu mai emana acea atracție ce o făcea să se simtă dorită? Se dereglase ceva, glandele nu-i mai funcționau normal, secrețiile biliare, hipofiza, adrenalina, care dintre ele? I se stingeau luminile din ochi, îi pălea purpurul buzelor, pielea nu-i mai era caldă? Firește, nu se întâmpla nimic deosebit în afara faptului că își pierduse curajul. Intervențiile ei în conversație nu se mai făceau fără poticneli de limbaj sau fără micșorarea tonalității până la dispariția subită a vocii, ca, după ce respira odată, să-și regăsească suflul. Dar până să-și revină, ceilalți din jur îi luau cuvântul, ideea i se frângea și suferea la gândul că oamenii nu sesizaseră importanța spuselor ei. Noile cunoștințe acumulate masiv din lecturi, în loc să se ordoneze, rămâneau în dispersie, refuzau să descifreze mecanismul complex al asociațiilor și asta o deruta, o umplea de nesiguranță. Atunci când începea să vorbească, starea de tensiune, instalată brusc, producea o invazie continuă de informații care mai de care mai atrăgătoare, în aparență și mai demnă de semnalat în discuție. Începea o idee și se dispersa, începea o alta și o abandona. Ar fi vrut să scânteieze prin noutatea deducțiilor, să epateze, să atragă atenția și insuccesele sale îi produceau în interior descărcări nervoase paroxistice, adevărate biciuiri, suportate cu stoicism, dar și cu o oarecare plăcere. Mimica îi era controlată la maximum și doar cineva foarte atent ar fi putut să observe, dincolo de masca meditativ surâzătoare, atrofierea pupilelor, împietrirea articulațiilor, paliditatea epidermei. Dar în casa profesorilor Alexe era, de obicei, prea mult fum ca cineva să poată sesiza cu adevărat, în amănunt, fizionomia și toate transformările petrecute.

Din volumul „Ca frunza-n vânt”, colecția „Epica”, în curs de apariție la editura Junimea