Cartușe (II)/ de Andrei Pogorilowski

Deși în aparență un cuplu sociabil, părinții lui Vlad fuseseră cele mai misterioase ființe pe care fiul lor însuși le cunoscuse sau, mai bine spus, nu le cunoscuse vreodată. Născut la sfârșitul anilor ’20 “în străinătate”, Pantelimon Hârtopanu fusese după război “un fel de militar”, cu toate că în perioada în care Vlad a pierdut un an și patru luni din viață în bocancii trupelor de geniu, niciun ofițer bătrân din unitate nu ținea minte ca vreodată să fi existat în armata română gradul de “comisar”. Sigur era faptul că, odată demobilizat, tânărul Pantelimon Hârtopanu petrecuse aproape cinci ani la Moscova, de unde se întorsese însurat cu Irina, mama lui Vlad, și licențiat în arta îmbunătățirilor funciare pe care, însă, nu o va practica niciodată. Din acel moment, cariera lui va continua în București, “la minister”, “la consiliu” și la alte instituții niciodată numite până la capăt în prezența lui Vlad. De pe la începutul anilor ’70 și până în 1988, când Pantelimon Hârtopanu avea să moară, cuvântul “ambasadă” a devenit o constantă în rarele discuții telefonice legate de serviciu ale fostului comisar. Bănuiala lui Vlad că slujba acestuia avea legătură cu diplomația era întărită de numeroasele deplasări în străinătate, care se petreceau în special vara, în timp ce ambasadorii Republicii Socialiste se aflau în concediu, pe teritoriul României.

Vlad-Ninel apăruse în viața soților Hârtopanu cu puțin înainte ca Pantelimon să împlinească cincizeci de ani și, în primele luni, cea mai mare problemă a cuplului fusese dacă era bine să continue să vorbească nu numai între ei, ci și cu nou-născutul, exclusiv în limba rusă – ori să țină departe mormolocul cu ochi albaștri de trecutul lor sovietic. În cazul din urmă, riscau să producă un copil cu grave probleme de integrare pentru că, deși stabilită de aproape douăzeci de ani în România, Irina avea în continuare doar un pașaport sovietic cu care să se legitimeze și refuzase să învețe limba țării de adopție dincolo de necesarul minimei supraviețuiri sociale. Până și slujba ei, de corespondent TASS, se afla, practic, în imperiul de la răsărit. Cu cine va comunica micuțul Vladimir în limba română până când va ajunge destul de mare ca să poată fi dat la grădiniță? Cu tatăl plecat de acasă câte șaisprezece ore pe zi? Cu mama ocupată la agenția de presă?

– Sau poate va învăța limba lui Mateevici de la Mărioara, fata din casă?

Aceste cuvinte, rostite de domnul Hârtopanu în rusă și însoțite de gestul cu care de obicei oamenii alungă muștele, aveau să descrie peste câțiva ani o realitate de firescul căreia nu se mai îndoia nimeni. Copilul fusese dat, fără explicații, dar cu o substanțială mărire a plății lunare, în grija fetei de douăzeci și unu de ani, care cu această ocazie fusese mutată din cămăruța ei, în care aveau loc doar patul și un lighean, în odaia copilului, mult mai încăpătoare. Mama naturală se mărginise să-l alăpteze pe Volodea în primele șase luni de viață ale acestuia, iar mai târziu să îl întrebe, cam aceleași două lucruri: “Ai mâncat?” și “Azi ai lecție?”. În rest – îmbrățișări ocazionale, exclamații fără patrie și multă absență, în special în anii adolescenței băiatului, când mama lui îi trimitea câte o carte poștală de două-trei ori pe an, din orașe diferite, dar marcate cu același timbru de cincizeci și cinci de copeici, reprezentând niște biatloniști de la Spartakiada de iarnă din 1982. Pe verso, o mână evident neobișnuită cu alfabetul latin, transmitea urări scurte și îndemnul interogativ “Tata a luat doctorie pentru diabet?”.

Primele amintiri ale lui Vlad sunt legate de apariția ciclică a unor navete și cutii pline cu băuturi sub masa din bucătărie. Le aducea tatăl său de la slujbă, ajutat de un șofer care se făcea remarcat prin faptul că părea în permanență extraordinar de serios și extraordinar de speriat, iar starea aceasta i se putea citi în mișcarea de suveică a privirii, care părea că ricoșează de la un perete lateral la celălalt, cu o mică tresărire în momentul în care se abătea asupra persoanei asupra căreia, de fapt, trebuia să se ațintească. Cutiile nu dispăreau decât după una dintre petrecerile acelea în care oamenii vorbeau mai mult rusește și la care Vlad nu avea voie sub niciun chip să participe. Din fosta cămăruță a Mărioarei sau, iarna, de sub mormanul de haine, băiatul auzea balalăici, coruri și recitări declamative, toate înregistrate pe disc într-un studio în care, în mintea lui Vlad, se preparau în același timp zeci de tigăi cu cartofi prăjiți, într-atât de zgâriate erau plăcile marca Melodiya cu care mama lui își distra oaspeții.

Apoi, de cum a început prima vacanță de vară, s-au pornit “lecțiile”. Mai întâi pian și engleză. Apoi franceză și solfegiu. Germană și armonie. Italiană și citire de partituri. Spaniolă și contrapunct. Portugheză și forme muzicale. Limbile străine fuseseră impuse de domnul Hârtopanu, care stăpânea și el destule. Muzica – și nu neapărat pianul – era opțiunea Irinei, care mai târziu a preluat sarcina predării istoriei muzicii cumpărând săptămânal două-trei discuri de la magazinul Muzica de pe Calea Victoriei și lăsându-i-le lui Vlad pe pick-up-ul Korvet din camera lui. Nimic mai mult. “Lecțiile” îi ocupau copilului câte două-trei ore în fiecare zi. Era luat de la școală de Mărioara, i se dădea prânzul, apoi era dus la câte unul dintre nenumărații profesori particulari, unde rămânea pentru un interval de timp care nu se mai socotea în ore și minute, ci în “ședințe”. La germană, de exemplu, ședințele erau duble și din această cauză, iarna, se terminau după apusul soarelui. Cea mai fericită, în tot acest timp, era Mărioara, care avea un talent înnăscut să își găsească în cartierele profesorilor câte un fochist, magazioner sau gestionar cu care lega prietenii amoroase și de la care primea pe sub tejghea trufandale și alte produse dezirabile ale comerțului socialist. Ajuns acasă, Vlad abia apuca să își facă lecțiile pentru școală – care în ochii părinților nu contau mai deloc. Urma ora de culcare, întotdeauna precedată de ascultarea unei jumătăți de disc sau citirea câtorva pagini de literatură, în limba străină învățată cu un an mai devreme. Nici măcar duminicile nu fuseseră în totalitate ale jocului și copilăriei. Până în momentul în care mama Irina a decis că Volodea al ei, într-adevăr, are talent și că merită să i se cumpere un pian, copilul fusese dus în fiecare duminică dimineață la liceul de muzică de pe strada Lemnea, unde era lăsat să repete câte trei-patru ore invențiuni de Bach, studii ușoare de Czerny și sonatine vieneze. Între timp, într-o cămăruță cu zăvor, Mărioara era tratată de portarul școlii cu țigări superlong Cișmigiu și cu lichior Majestic, specialitate. Merita această atenție și pentru că lucra la domnul Hârtopanu, pe care portarul îl cunoscuse încă de pe vremea când tatăl micuțului pianist era șef la…

Din pricina acestui regim de viață, amintirile cele mai dulci din copilăria lui Vlad aveau să fie pentru totdeauna legate de satul Mărioarei din podișul Târnavelor, acolo unde nu existau “lecții”, ci doar copiii din vecini și infinita plăcere a cititului pe o păturică întinsă sub imensul păr din fundul curții, în vecinătatea unui vechi cimitir săsesc, năpădit de buruieni. Acolo avusese timp Vlad, câte două luni pe an, să parcurgă cărțile copilăriei și, mai târziu, literatura românească interbelică de finitudinea căreia avea să se simtă, de la o vârstă încolo, frustrat.

Două mari evenimente aveau să-i marcheze lui Vlad intrarea în viață. Mai întâi, în toamna anului 1982, plecarea intempestivă a mamei la Moscova, unde trebuia să participe ca ziarist la funeraliile lui Brejnev și de unde nu avea să se mai întoarcă, ci doar să transmită, în următoarele două decenii și jumătate, semnalul că este în viață, prin acele cărți poștale laconice, adresate întotdeauna fiului și în care nu se regăsea nicio adresă de expediție în afara ștampilelor năclăite, în care uneori Pantelimon Hârtopanu reușea să descifreze numele câte unei așezări sovietice mai importante.

Peste numai patru ani, în ziua în care Vlad ajungea la majorat, tatăl său i-a făcut cadou o plimbare cu barca pe lacul Herăstrău. Rugat de cu zi să nu își facă niciun plan aniversar, liceanul a petrecut o noapte albă imaginându-și că în sfârșit va afla cine îi sunt părinții și dacă era adevărat ceea ce bănuia el – și anume că era de fapt un copil adoptat. Poate chiar din Rusia.

În acea după-amiază de joi, Vlad a primit o sută de lei și a fost rugat să închirieze o barcă pe care să o tragă la mal în dreptul Aleii Trandafirilor, unde să aștepte o jumătate de oră – iar dacă timpul se va fi scurs fără ca tatăl lui să apară, să ducă barca înapoi la debarcader și să se distreze cu restul banilor.

– La mulți ani!

Până la urmă, bătrânul fusese cel care așteptase pe mal sosirea fiului care habar nu avea să vâslească și de aceea parcursese cei două sute de metri care despărțeau debarcaderul de punctul de întâlnire în mai bine de o jumătate de oră. Camuflat într-un vechi loden din piele și ascuns îndărătul unor ochelari de soare cu ramă de baga, domnul Hârtopanu arăta ca în filmele sovietice cu enkavediști și “bandiți” de farmecul cărora fiul lui nu avea să se bucure niciodată. Lui Vlad, situația i se părea comică, mai cu seamă că tatăl lui, proaspăt pensionat, i se păruse dintotdeauna o epitomă a sobrietății. Pesemne că timpul liber, devenit dintr-o dată sufocant și boala care îl rodea tăcută smintiseră cumva aparența de odinioară a bătrânului. Comedia a continuat pe lac, acolo unde domnul Hârtopanu și-a ridicat gulerul lodenului, apoi lavaliera de mătase de la gât, pe care și-a pus-o peste gură ca să poată rosti, numai pentru urechile fiului, următoarele cuvinte:

– When I kick the bucket, check out the old wooden speakers! Happy birthday, Vladimir!

Apoi, devenind brusc un alt om, și încă unul de existența căruia sărbătoritul nu avusese vreodată habar, fostul comisar a scos din buzunarul interior al lodenului o sticlă de Stolicinaia, pe care a desfăcut-o dintr-o mișcare și din care a băut vârtos, oferindu-i-o apoi și fiului care, deși moștenise gena băutului, nu suporta de niciun fel gustul și mai ales mirosul “eu sunt Inodor” al vodcii. Peste o jumătate de oră, cuplurile de îndrăgostiți care profitau de primele zile însorite ale acelui an ca să se sărute sub pletele sălciilor de pe malul lacului, fură întrerupte din tandrele lor îmbrățișări de spectacolul unei bărcuțe mânate de un domn în vârstă, îmbrăcat într-o cămașă albă cu mâneci scurte și cu gulerul descheiat, care vâslea ritmic și, după fiecare opintire, răcnea, stârnind păsările din fostul parc de cultură și odihnă I. V. Stalin, aceeași triplă interjecție:

– URRRÁ! URRRÁ! URRRÁ!

În următorul an și jumătate, Pantelimon Hâtopanu s-a ocupat temeinic cu grăbirea propriei morți, refuzând prelungirea tratamentului cu insulină după primele semne de orbire și continuând să bea, tăcut și singur, după căderea nopții, în timp ce vâna pe grila uriașului aparat de radio Akkord frecvențele mai puțin bruiate ale Europei Libere. Cu puține luni înainte să moară, l-a rugat pe Vlad să îi găsească în bibliotecă volumul 45 din operele complete ale lui Lenin:

– De la el celălalt nume al tău este Ninel… Ar trebui să conțină textul “Despre cooperație”…

Acolo se afla ascuns încărcătorul pistolului rusesc din sobă, iar faptul că dintr-o parte se putea observa arcul acestuia și singurul cartuș îi dădu lui Vlad frisoane, gândindu-se că tatăl lui, ajuns la mila propriilor neputințe, avea de gând să își pună capăt zilelor stropind cu creieri sângerii tăblia plină de jeg a patului. După ce a indicat și cahla îndărătul căreia se afla pistolul, l-a făcut pe Vlad să-i promită că va arunca cât mai repede cele două obiecte pe fundul Lacului Morii, de pe maluri opuse.

– Bine, a răspuns Vlad răsuflând ușurat, dar pentru asta spune-mi măcar de unde sunteți. Tu și mama… și de unde am fost adoptat?

Râsul scurt al tatălui curmase la timp melodrama din mintea tânărului care, în sfârșit, află că neamul lui se trage din Bălți și din Sverdlovsk și nu numai că nu fusese adoptat, dar seamăna teribil cu bunicul lui, născut pe vremea ultimului război ruso-turc dinaintea revoluției lui Kerenski.

Romanul “Cartușe” este câștigătorul concursului de debut al Editurii Cartea românească, ediția 2011