Cartușe (III)/ de Andrei Pogorilowski

În primele săptămâni după căsătoria lui Vlad cu pianul Bechstein, în viața bărbatului extaziat nu a mai existat nimic în afara lunii de miere. Călcând cu naturalețe pe urmele bizareriilor lui Gould, Vlad improviza sau studia la pian muzica unor partituri din toate epocile, însoțind pasajele relevante cu gâjâieli, fluierături, răcnete de belcanto sau solfegii murmurate. Începuse cu Fugile lui Bach pentru că, îi spusese cândva unul dintre profesori, stilul polifonic al acestora îți impune deprinderea unei mult necesare digitații naturale. Continuase apoi cu o serie de Studii de Chopin menite să-i recupereze deprinderile tehnice atrofiate de trecerea timpului. După încă trei săptămâni, tremurând de emoție, Vlad a ridicat de la poștă încă un colet cu comori, conținând de această dată operele cvasicomplete pentru pian solo ale tuturor compozitorilor care i se păreau lui interesanți, astfel că în cele două rafturi dedicate partiturilor nu se putea găsi nici o notă scrisă de Scarlatti, Schumann sau Liszt, dar existau lucrări de Reger, Hindemith sau Balakirev. Chiar din acea zi, Vlad a început citirea la pian a partiturilor, oprindu-se când și când să studieze pasaje sau chiar piese întregi și neobservând că în locuința lui cândva lipsită de obiecte exista acum un colț în care cutiile goale de pizza mai aveau o jumătate de metru și ar fi ajuns la tavan.

Abia prăbușirea acestui obelisc de carton, sub impulsul fantomei care mișcă obiecte prin casă, dar se supune și legilor fizicii, l-a făcut pe Vlad să observe că pute, că de la atâtea pizze buricul lui, odată o mică embosare epidermică, devenise misterios și profund ca o gaură de șarpe și că în casă nu mai exista nimic din lucrurile care apar și dispar periodic în orice gospodărie: săpun, sare, pastă de dinți sau cafea. Peste mai puțin de un an avea să împlinească treizeci și cinci de ani, vârsta de la care își propusese să își schimbe viața, iar preocuparea lui majoră din acel moment era incidența și funcțiile acordurilor majore și minore cu septimă mică în lucrările lui Debussy.

Contractul niciodată rostit dintre Vlad și Maia era simplu și, poate tocmai de aceea, a funcționat aproape fără cusur vreme de patru ani. La început, chiriașa vecinilor de la parter, care locuia într-una dintre cele trei camere de serviciu de la mansardă, s-a oferit să-i curețe casa pentru niște bani, de care studenta venită din provincie avea atâta nevoie. Tot ce trebuia Vlad să facă era să nu stea acasă în acea sâmbătă, de dimineața până seara – sau până ar fi fost sunat că se poate întoarce. Din ziua aceea și până la sfârșitul menajului, apartamentul avea să devină un exces de curățenie, guvernat de legi imuabile, precum aceea care stipula că papucii de living sunt papuci de living iar șlapii de baie șlapi de baie. În dormitorul îmbogățit la sugestia Maiei cu un mare pat matrimonial, care înlocuise salteaua dublă pusă direct pe parchet, nu se intra cu niciun fel de încălțări: ciorapi curați sau tălpile goale, spălate bine în cada de baie. După o vreme, înnebunită de pianotările bărbatului, studenta a pus piciorul în prag și i-a spus că ar vrea să se mute la loc în cămăruța de la mansardă, pentru că nu se poate concentra din pricina gălăgiei. Cu aceasta, contractul fusese parafat. Vlad beneficia de o casă primitoare, în care acum nu te mai sufoca mizeria, ci regulile ținerii acesteia la distanță, de trupul unei femei mai tinere decât el cu treisprezece ani și de perspectiva unei resocializări treptate. Maia căpătase, își imagina ea, ceva mai mult: un viitor soț, un apartament uriaș într-un cartier liniștit, două mașini și invidia colegelor de la Facultatea de Drept care încă visau situații agreabile din strâmtoarea unor mansarde sau a unor camere de cămin. Singura problemă deschisă rămânea aceea a rispirii unor bani pe care în mod clar Vlad nu îi câștiga nici prin muncă și nici prin obținerea unor dividende sau prin închirierea altor proprietăți. Or, o parte din banii aceia, se umplea Maia de draci gândindu-se, ar fi trebuit să rămână copilului pe care începuse să i-l descrie lui Vlad în culorile curcubeului care se arcuia peste malurile Oltului, la intrarea acestuia în orașul ei natal. O făcea din ce în ce mai des și în special la ora nouă seara, în timp ce își lua pastila anticoncepțională la care avea de gând să renunțe, “pentru că după o vreme provoacă obezitate”.

Așa s-a căpătuit Vlad, la treizeci și cinci de ani împliniți, cu prima lui slujbă, la prospera firmă de import, reprezentare și distribuție de piese și componente auto, unde o va cunoaște pe Andreea. Postul, găsit de Maia pe internet, părea croit anume pentru bărbatul care își irosea viața citind romane și bătând întruna cu degetele în niște clape, ca lăutarii: se căuta un traducător disponibil full-time, din și în limbile germană, franceză și italiană. Cunoașterea limbii spaniole ar fi fost un avantaj iar Vlad tocmai descoperise că poate citi romanele lui Saramago în original, în condițiile în care portugheza rămăsese limba străină învățată în copilărie pe care o stăpânea cel mai puțin.

Tranziția de la deliciile unei vieți dedicate asimilării fără miză a culturii universale la neantul țelurilor precise din care părea făurită lumea corporațiilor a durat, în cazul lui Vlad, o zi. În prima seară “de după slujbă”, în loc să se repeadă la pian sau să reia lectura ultimului roman al lui Günter Grass, Vlad s-a declarat nu înfrânt, ci doar frânt și, pentru prima dată s-a întins în pat lângă Maia și s-a uitat cu ea la televizor, aflând că fata aia frumoasă nu e doar o actriță, ci o vedetă pe nume Sharon Stone, care între timp împlinise patruzeci și cinci de ani “și nici măcar nu ai auzit de ea”.

– Pe ce lume trăiești tu, băiatule?

Televizorul, care pe vremea Ralucăi era folosit mai mult ca aparat de radio în timpul micului dejun, devenise între timp ceva între cinematograf și somnifer iar în week-end – cinematecă. Inițial, Vlad s-a lăsat cucerit de frumusețea poveștilor hollywoodiene, pentru că nu știa cât de repetitive și lipsite de fantezie sunt cele mai multe dintre ele și pentru că, vag iritat, constatase că Maia înțelege mai bine decât el engleza vorbită, tocmai pentru că își petrecuse o bună parte din viață urmărind-o pe ecranul colorat în toate combinațiile subtractive posibile de roșu, verde și albastru.

După câteva săptămâni, Vlad a găsit pianul împins în colțul livingului, cu claviatura lipită de zid, dar protejată inutil cu o fâșie de catifea albă, tivită, în colțul căreia – surpriză, surpriză – Maia conturase stângaci, cu ațică neagră, literele VH, ca un fel de monogramă pe lințoliul unei pasiuni stinse.

Romanul “Cartușe” este câștigătorul concursului de debut al Editurii Cartea românească, ediția 2011