Casa Istrate Kretzulescu. GALERIE FOTO

Într-o misterioasă fotografie obținută de Ludwig Angerer de pe un promontoriu al parcului ce înconjura Palatul Bibescu, se observă la capătul sudic al Podului lui Haidîm o clădire de mari dimensiuni ce domină ca o cetățuie orașul modest de la poale. Are și stil, Hanul Verde de peste drum părând în comparație cu ea o adunătură de cărămizi și de scânduri.

Fără dubii este un palat de boier mare, educat, cult și avut. Era fiul marelui ban Constantin Kretzulescu și al Smarandei Caliarh, înrudit fiind și cu Basarabii. A avut trei frați, dintre care Manolache a ajuns mare ban și trei surori. La rândul său a urcat mai toate treptele ierarhice. A fost căsătorit cu Ecaterina Racoviță și, neavând copii, a adoptat-o pe Safta Krețulescu, nepoata sa. În documente îl găsim judecându-se fără odihnă cu mulțimea de proprietari ai fostei Curți Domnești care, aruncând molozul în Dâmbovița, îi schimbaseră cursul până în preajma caselor sale. A avut de fiecare dată câștig de cauză, dar deciziile lui Vodă au fost mereu ignorate de pârâți! Supărările i-au afectat sănătatea, marele vornic Istrate Kretzulescu încetând din viață către sfârșitul domniei lui Caragea și începutul domniei lui Alexandru Sutzu.

Este interesant de știut cum a ajuns acest boier vâlcean stăpân peste proprietatea de la începutul uliței celei mari ce duce la Craiova, numită după podire Podul Craiovei sau Caliției(Calicilor). Pe baza documentelor din fondul Năsturel, G.D. Florescu afirmă că proprietatea ar fi fost dota domniței Safta Brâncoveanu, fiica voievodului, la căsătoria cu Iordache Kretzulescu în anul 1700. este vorba, prin urmare, de o moștenire. Același istoric susține, însă, că în 1852 casele foste ale lui Istrate Kretzulescu au fost complet demolate după decesul fiicei adoptive și că în locul lor s-a construit Curtea Judecătoreacă. Or, până la proclamarea regatului, statul – mai cu seamă Țara Românească – a preferat să închirieze clădirile necesare, construind doar minuscule judecătorii de ocol în stil neoclasic rusesc și, cu mari eforturi financiare, Primăria Capitalei. Deși este greu de crezut că nu Safta Krtzulescu sau logofătul Manolache Manu, ajuns stăpân al fostelor proprietăți ale boierilor Kretzulești din zonă pe vremea domniei lui Alexandru Dimitrie Ghika, a reconstruit casele bătrânești, putem accepta această idee ca pe încă un mare efort financiar, în definitiv Curtea Judecătorească trebuind să aibă o clădire proprie și impunătoare. Stilul arhitectural pare să indice o asemănare cu Palatul Sutzu, ca atare este posibil să fi fost construit după planurile arhitectului și antreprenorului vienez Conrad Schwink, care, de remarcat, a executat numai comenzi ale particularilor, evitând statul, deosebindu-se net în această privință de Freiwald și de Villacrosse. Ar mai fi de precizat că nu în 1852 ci în 1840 clădirea a început să fie utilizată drept Curte Judecătorească, după marea inundație din 1865 instituția fiind mutată în casele Maican din spatele Palatului Domnesc. De atunci a funcționat în ea Curtea Apelativă.

Frumoasa clădire de la capătul Podului Haidîm a atras atenția fotografilor. A constituit însuși subiectul unor fotografii executate de Ludwig Angerer în 1855 și Carol Szathmari, circa 1860. Cu câțiva ani înainte de demolare, Franz Duschek a imortalizat podul de piatră zis “al lui Haidîm” și Hanul Verde din balconul ei. O regăsim și în harta lui Dimitrie Pappasoglu din 1871 intitulată “Perspectiva Culorii de Roșu din București”: observăm figurate atât o “casă Cretzulescu” ce pare să fie chiar clădirea discutată aici, situată peste drum de Piața 24 Ianuarie, cât și o “Curte Apelativă” în vecinătatea imediată și față-n față cu biserica Domnița Bălalșa. Excluzând posibilitatea unei erori din partea lui Pappasoglu, care locuia cam la vreo 500 de metri de această zonă, enigma mi se pare de nerezolvat la nivelul actual al documentării mele. La nedumerire contribuie și prezența a două adăposturi pentru jandarmi, normale în caz că în casa Kretzulescu funcționa Apelativă… În fine, rectificarea cursului Dâmboviței va conduce și la demolarea ei în anul 1880, vreme de șase ani spațiul viran, împrejmuit cu un gard, așteptând momentul punerii pietrei de temelie a Palatului de Justiție.