Casa Rioșanu, povestea unei familii/ de Emanuel Bădescu

Ca admirator al „Casei Breslelor” din mahalaua Stelea, am fost uimit constatând că în secolul al XIX-lea aceasta mai avea o soră, poate nu chiar geamănă, dar sigur cu același tată arhitect, probabil Luigi Lipizer, care din anul 1862 avea o casă proprie în mahalaua amintită. Mai văzusem fotografia casei despre care voi vorbi mai departe, însă, din motive inexplicabile, o ignorasem. Răsfoind deunăzi cunoscuta istorie a Bucureștilor elaborată de Fr. Dame, privirea mi-a căzut întâmplător peste „prima casă Rioșanu”. Trebuie să fie o eroare, mi-am spus în elanul întâiei impresii, este Casa Breslelor! Am scanat-o la rezoluție maximă, Academia nedispunând de original, am mărit-o și apoi am comparat-o cu clădirea de la Stelea, remarcând imediat diferențele, care nu sunt puține. Asemănarea vine de la nișele cu statui, de fapt singurul indiciu că ambele clădiri au fost concepute de același arhitect, stilurile, dependente de gustul comanditarului, diferind substanțial. Când va fi fost construită? Într-un articol Oana Marinache afirma, pe bază de documente, că Lipizer a sosit în București la finele domniei lui Barbu Știrbey. În acest caz, cea mai veche datare presupusă ar fi anul 1857. Se explică, astfel, cauza absenței ei din hărțile maiorului Borroczyn și a locotenentului Jung din 1855, pe care am căutat zadarnic o urmă a Rioșenilor în oraș. Deduc că paharnicul Atanase Rioșanu a comandat-o arhitectului într-o vizită de afaceri în București, după ce achiziționase întinsul teren aflat în proprietatea unui Ioanides. Era poziționată admirabil, în vecinătatea caselor caimacamului Iancu Manu și aproximativ la jumătatea distanței dintre Palatul Domnesc și Biserica Bradu Boteanu. Locul și casa trebuie să fi costat bani grei, însă chimirul îi permitea. Pe deasupra, om înțelept, se gândise la viitorul familiei. Era fiul lui Ioan Rioșanu, stăpânul moșiei Râioasa (din 1865 Lunca) de lângă Turnu Măgurele, care cumpărase de la Alecu Isvoranu pământuri în preajma Izbicenilor, Romanați, era căsătorit cu Zoe Isvoranu și, potrivit cercetărilor profesorului Mihai Sorin Rădulescu, avea patru copii, doi băieți, Alexandru și Mihail, care se vor căsători cu surorile Porumbaru, și două fete. Unde, dacă nu în București, copiii ar mai avut posibilitatea să frecventeze societatea cea mai aleasă din țară? A fi bucureștean nu era un moft. Fără îndoială și casa trebuia să corespundă ambițiilor acestui boier de țară. Din fericire, ce și-a propus a obținut, clădirea neputând fi trecută cu vederea de contemporani. Era un palat, din acelea de mai mici dimensiuni, cum se construiau în Veneția cândva sau cum înălțaseră deja în oraș Brâncovenii, Goleștii, Sutzuleștii etc. Din acest unghi diferența față de Casa Breslelor, frumoasă, totuși obișnuită, este limpede.

Casele Rioșanu.Vedere din avion 1926

După decesul fostului paharnic întâmplat prin 1874, Mihail, deși făcuse studii de Drept la Sorbona, a ales să se retragă la Izbiceni, casa râmânând lui Alexandru, avocat de succes și senator din partea Partidului Conservator. În ea și-a crescut cei doi fii, Grigore, celibatar până la deces și Alexandru, și cele cinci fete, două rămase nemăritate. Grigore Rioșanu a ales întrucâtva drumul unchiului: a urmat cursurile Facultății de Drept la Paris și apoi s-a retras la Izbiceni, unde a pus în practică, al doilea în România după Sir Stephen Lakeman, conceptul englezesc de mare proprietar de pământuri, lăsând o amprentă de neșters în administrația și în viața locuitorilor Izbicenilor. După distrugerea moșiei în urma reformei agrare din 1945 a fost întreținut de cei cărora le purtase de grijă ca stăpân: de țărani! Celălalt frate a ales cariera militară, urmând cursurile Școlii Superioare de Cavalerie de la Saumur. Apoi, la începutul primului război mondial a căzut prizonier în mâinile nemților, benevol în opinia lui Emanoil Hagi-Mosco. Mai târziu îl regăsim locotenet-colonel în preajma lui Ion Antonescu, pe care l-a slujit cu devotament. O mărturisire a scriitorului Vasile Posteucă, publicată de rabinul David Șafran, îl acuză direct pe colonelul Rioșanu de a-i fi angajat pe țiganii din Dudești să devasteze cartierele evreiești. La Cernăuți, unde Posteucă l-a cunoscut în spital, după ce colonelul suferise operația de rinichi, a avut o surpriză și mai mare. Rioșanu i-a făcut o mărturisire cu limbă de moarte: „Agenții Intelligence Service-ului voiau să desființeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareșalului”! Iată de ce nu a fost niciun legionar acuzat de uciderea celor pete o sută de evrei în noaptea de 21-22 ianuarie 1941 în procesul ce a urmat așa zisei rebeliuni… Peste trei zile, în ziua de 30 august 1941, Alexandru Roșianu, guvernatorul Bucovinei din iunie 1941, va înceta din viață. Acționase la compromiterea legionarilor – și astăzi sunt puse acele crime în seama lor! –  îngrozit de planul lor de exterminare a foștilor oameni politici români, pe care el îi salvase cu greu la finele anului 1940. A fost un patriot.

Vorbind despre destinul Rioșenilor am fost nevoit să părăsesc povestea casei noi. A fost construită de avocatul Mihai Rioșanu, care nu stătea doar la Izbiceni, în același an când a reconstruit biserica Bradu Boteanu și a ridicat un conac în Florești, adică în 1884. Arhitectul pare să fi fost Paul Gottereau, la modă în epocă și care va construi peste drum, pe locul caselor lui Iancu Manu, Palatul Fundațiilor Regale Carol I. De altfel, clădirea, cum se vede în fotografii, era un adevărat palat, cu o arhitectură asemănătoare cu a Palatului Mihail din Craiova, astăzi Muzeul de Artă, construit de marele arhitect francez. Un peron pentru trăsuri lega cele două clădiri, adevărate podoabe al străzii Academiei. Ele au fost moștenite de Grigore Rioșanu, care, cum am subliniat deja, retrăgându-se la Izbiceni, le-a lăsat fratelui său, locotenent-colonelul, care a locuit acolo până la expropierea din 1948 (Unde a locuit după aceea?). Anul următor, după demolarea lor și a unei porțiuni de vreo sută de metri din strada Academiei, în total 1105 mp, începea, cu Emil Prager antrepenor, cu Paul Smărăndescu și Emil Nădejde arhitecți, construirea noului sediu al Ministerului de Interne, lucrări ce se vor încheia în 1946 și, după „îmbunătățiri” aduse subsolului, prevăzut cu tunele și carcere, în 1950. Din 1958 până în 22 decembrie 1989 clădirea va adăposti Comitetul Central al PMR(PCR), o amărâtă sucursală a PCUS. Privind o vedere aeriană din 1926 mă întreb: nu se putea găsi o zonă sărăcăcioasă, neboierească, pentru construirea Ministerului de Interne? Existau și atunci numeroase maidane.