Cascadele tăcute ale lui Ion Nicodim/ de Daniel Nicolescu

Galeria Dialog este o continuă (mai e nevoie să spun și plăcută?) surpriză. Dacă, până nu demult, uimirea degustătorilor de artă era întreținută aici de diversitatea manifestărilor și a schimbărilor de registru, de ingeniozitatea expunerilor tematice, de calitatea antologiilor plastice și, adesea, de valoarea selectaților, de punerile în acord inventive ale expozanților, iată că, acum, prin retrospectiva Cella Neamțu și, mai ales, prin aceea dedicată lui Ion Nicodim, galeria se avântă în proiecte care ar trebui să constituie preocuparea muzeelor de anvergură națională. Nu am știință de mecanismele prin care a fost adusă pe simeze expoziția “Ion Nicodim – De-a lungul unei vieți”, de perioada ei de eclozare și nici de eșafodajele ridicate de întotdeauna competentul curator al acestui spațiu (Ruxandra Garofeanu), însă, văzând-o, efortul strict tehnic al aducerii laolaltă a unor lucrări din colecția artistului (unul dintre cei mai originali și mai puternici pe care i-a dat plastica românească a ultimei jumătăți de veac), și a altora, cele mai multe, de la MNAR, MNAC, Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul de Arte vizuale de la Galați, sau Muzeul județean Buzău, mi se pare absolut copleșitor. Pe de-o parte. Pe de alta, remarcabilă este punerea în scenă, deopotrivă inspirată și nobil încăpățânată, a lucrărilor (de la grafică la pictură sau colaj, și de la tapiserie la sculptură). Într-un spațiu oarecum impropriu etalărilor vaste – căci sala Dialog este ofertantă mai mult pe înălțime, decât ca amplitudine a perimetrului – își găsesc loc atât frământările chtoniene ale lui Nicodim – sculpturile sale din bardă, întrepătrunse de fierătanii bizare, reprezentările peisagistice – întodeauna evanescente – sau portretistice de factură “tradițională”, cât și “Lacurile” sale abstracte, tăcute și subtil-sugestive ca niște haikuu-uri. Acestea din urmă se revarsă într-o cascadă de sonuri aproape inaudibile din înaltul foișorului transparent al sălii, cutremurând prin limpezime și seninătate.

“Apa este privirea Pământului, aparatul său de contemplat timpul”, spunea Paul Claudel, iar lacul-nicodim ilustrează perfect această metaforă: covor țesut din ape liniștite sau pâlnie în care apele s-au adunat ca să doarmă, el este un mare ochi pașnic. Strânge lumina lumii din jur și o reflectă. Reinventează lumea din preajmă sau o repetă, în funcție de nazurile propriilor unde, performând un veritabil exercițiu de contemplație a schimbării.

Așezarea acestor lacuri în șuvoi coborât din înalt (ca, acum, la galeria Dialog) le îmbie să susure și alte sensuri decât cele cu care au fost investite inițial, ceea ce, credem, fără să le sporească adâncimea, le potențează forța de seducție expozițională.

Este, probabil, cea mai importantă selecție plastică a acestei ierni și trebuie, fără greș, văzută de toți amatorii de artă care se află în București până la data de 20 ianuarie 2012.