Casele Bucureștilor (II). Izvoare literare și istorice/ dr. Alexandru Popescu

Scriitori

Mențiuni și informații referitoare la aspectul caselor și palatelor Bucureștilor pot fi identificate și într-o serie de opere literare, datând mai ales din secolul al XIX-lea, dar cu referințe la perioade mai vechi.

Într-o baladă populară sunt amintite „case boierești”, cu „ușele ferecate, ferestre înzăuate, cu lanțuri de fier legate, porți de aramă”.

Ion Ghica

Detalii interesante sunt conținute în una dintre scrisorile lui Ion Ghica (1816- 1897) către Vasile Alecsandri: „Casele boirești erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe și mari, cu pivnițe adânci și boltite, cu beciuri și un rând de odăi deasupra, cu pod din streașină în streașină…La cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară…Învelitoarea de șindrilă era aproape de două ori cât casa ca să țină zăpada. Casele erau răcoroase vara și călduroase iarna”.( „Scrisori către Vasile Alecsandri”, 1880)

Dimitrie Bolintineanu

Informații interesante se regăsesc în romanul pe care începuse să-1 publice Dimitrie Bolintineanu (1819 sau 1825-1872) în ziarul său „Dâmbovița”, în 1864. Bolintineanu descrie mahalalele și surprinde schimbarea aspectului clădirilor. Vechile locuințe aveau pridvor de lemn, cu beci dedesubt, cu sală la mijloc, o odaie pe dreapta și o alta pe stânga, cu sacnasiu în spate, spre nord, în grădină. Acum insă, spune Bolintineanu, apar case noi, dar cam urâte, con­struite de meșteri unguri și austrieci. În schimb, scriitorul se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce aparținuse familiei Bellu: „un lăcaș plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cat și beciuri, avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut:  „Astăzi nu mai este ni­mic din această casa istorică pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucu­rești, după lupta de la Drăgășani.

Nicolae Filimon

Descrierile lui Nicolae Filimon (1819-1865) din  romanul „Ciocoii vechi și noi” se constituie ca un izvor important referitor la diferitele tipuri de locuințe începând din secolul XVIII.

Despre Palatul domnesc în timpul lui Caragea Vodă, care îl înlocuise pe cel ars, se arată că „era compus dintr-un șir de case cu două rânduri ce începeau din ulița Mogoșoaiei și se terminau dinaintea caselor generalului Herescu pe ulița numită a școalei.” „Arhitectura acestui palat era vagă și neterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce aveau ele mai grosolan și mai neregulat.

De mare interes sunt descrierile unor interioare de case boierești. Una dintre cele mai detaliate este aceea a casei  postelnicului Andronhe Tuzluc: „Camera pregătită pentru primirea și ospătarea invitaților era un fel de salon pătrat, spoit cu var, și în mijlocul tavanului cu un cer de flori arăpești, tot de var, lucrate în relief dar fără gust, nici măestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri, acoperite cu saltele și perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa… Lângă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară, albastru și legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sieptaș, mai mic din lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfetnice de tumbac cu lumânări de seu întrânsele și o pereche de mucări de alamă cu care o țigancă frumușică lua din când în când mucul lumânărilor ca să dea mai multă lumină.”

O altă descriere se referă la interiorul casei lui Dinu Păturică, proaspăt pătruns în clasa boierească: „Camera în care dădea el ospățul era împodobită cu două paturi turcești înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idrinea (Constantinopole); pe lângă perete erau perne îmbrăcate cu cic tocat, prin ungherile acestor paturi erau așezate pernițe mici umplute cu puf, pe ale căror fețe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase… Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate o pușcă arnăuțească ghintuită… și două perechi pistoale. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turcești.” Interesantă este menționarea pătrunderii în decorarea interiorului a unor elemente de artă populară, cum este „un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel… Pe lângă pereți erau puse câteva scaune de Brașov și un sipet mare legat cu bande de fier…”

La o înălțime oarecare a unuia din pereți, era un dulap mic săpat în zid, în care se afla mica bibliotecă a ciocoiului. „Masa de mâncare era așezată între două paturi și împrejmuită cu scaunele pe care erau să șadă onorabilii oaspeți ai lui Păturică.”

O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba de o locuință cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale orașului sacagiii și căruțașii: „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă”, care se distingea „prin arhitectura ei de ordin otoman și prin mica grădină compusă din arbori roditori”.

Mateiu Caragiale

Romanul  „Craii de curte veche” a lui Mateiu Caragiale oferă o imagine mai mult subiectivă a orașului și caselor sale.  Mai întâi chiar Curtea veche sau domnească, așa cum se afla ea în perioada la care se referă Mateiu Caragiale, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, deci într-un stadiu de avansată decădere și paragină: ,,Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă si rezidită de numeroase ori si trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămășite de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua…Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi si cârpeli… în urâțenia ei.”

Nu sunt prea multe descrieri de spații, străzi ale Bucureștilor în cartea lui Mateiu Caragiale. Una dintre puținele se referă la amintirile lui  Pantazi din vremea coplilăriei :,,între Sfântul Constantin si Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește paragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță…”

Iar în ceea ce privește casele ne putem mulțumi cu descrierea casei Arnotenilor, și ea într-un stadiu avansat de paragină, o adevărată „dărăpânătură”:  „Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara”.

În ceea ce privește interioarele, cităm descrierea referitoare la casa lui Pașadia, care desigur purta marca celui ce o locuia: „În acea încăpere, căptușită cu postav și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite”.

Tot în ceea ce privește interioarele, este de amintit că Pirgu, personaj tipic de parvenit, ținea să respecte una din tendințele vremii, aceea a „stilului național”:  „Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-și clădească în stil românesc”(Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, București: Editura Cartea Românească, 1929)

Cezar Petrescu             

Deși apărute cam în aceeași perioadă, „Craii de Curtea-Veche” și „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu (….) oferă unghiuri diferite de abordare, acesta din urmă fiind preocupat de zugrăvirea unui oraș în curs de modernizare, mai mult sau mai puțin reală, dar care totuși are o personalitate influențată de istoria și tradițiile sale: „Ca să ne înțelegi, trebuie să înțelegi farmecul acestui București așa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare și de occidentalizare”. Bucureștii rămân „mai apropiați de Orient decât de Apus…Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoșoaiei în Calea Victoriei…Toate modele și modelele, culturile și stilurile s-au contopit peste un oraș pe care l-au creat și l-au schimbat în egală măsură și care, într-un adânc al său insondabil își vede de ritmurile lui organice și imprevizibile.”

Peste vremuri, și alți scriitori români au scris despre oraș și casele sale, inspirându-se desigur din izvoare mai vechi.  Astfel, George Călinescu, „părintele” arhitectului Ioanid, era de părere că  „Sunt (…) în București, care e un oraș istoric, admirabile piese vechi de arhitectură…. Frumusețea lor e miniaturală și marile blocuri îi fac reverențios loc printre ele, retrăgându-se la o distanță respectuoasă”. Din păcate, această „distanță” a scăzut cu vremea…

Iar Tudor Arghezi scria: „Există (…) în București ( …) locuri legate de istoria poporului nostru sau numai de un simplu fapt devenit simbol : fragmente de ziduri, de cetăți, monumente vechi, denumiri …” (Cu bastonul prin București, București: Editura pentru literatură 1961).

…Și, desigur, exemplele pot fi înmulțite.

Istorici

Informații referitoare la aspectul locuinței bucureștene se regăsesc în lucrările istoricilor orașului, de la G. I. Ionescu-Gion, Constantin Bacalbașa, Emanoil Hagi-Mosco, Dimitrie Pappasoglu, C.C. Giurescu, Ion Ionașcu, George  Potra, Gheorghe Cruțescu la Nicolae Vătămanu, Adrian Majuru și desigur alții. (Paul Cernodoveanu,  Primii istoriografi ai Bucureștilor, București, Editura Fundația Culturală, 1998)

Gheorghe Ionescu-Gion

În a sa „Istoria Bucureștilor” (1899), Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) scria: „nu-s multe orașele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei și să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propășire” (G., Ionescu Gion Istoria Bucureștilor, București, 1899

Nicolae Vătămanu

În seria sa de volume referitoare la trecutul Bucureștilor, Nicolae Vătămanu (1897-1977) oferă informații detaliate despre istoria orașului și a locuitorilor săi. Astfel, în lucrarea sa „Odinioară în București”, Vătămanu aduce în discuție atât aspectul locuinței „oamenilor simpli” de diferite categorii, cât și acela al caselor, reședințelor, palatelor boierești, cu referință specială la prima jumătate a secolului al XIX-lea..

În ceea ce privește locuințele celor „nevoiași, adică cei mai mulți”, se arată că aceștia își făceau casele „din lemn, adică din nuie­le. Era materialul de construcție cel mai la îndemână. Se alcă­tuia mai întâi un schelet din bârne; apoi se umpleau pereții cu nuiele împletite și se lipeau cu pământ… Casa de lemn era lipită „ca un pahar” și văruită. Se lipea și pe jos; podeaua de scânduri se găsea numai la cei cu dare de mână”. De asemenea, „Casa era pusă de-a dreptul pe pământ”, iar, referitor la amplasarea lor, se arată: „Casele erau răsfirate”.

Despre interiorul și stilul de viață al locuitorilor acestor case simple se arată:  „Viața familiei în casă se concentra pe paturi… Existau lavițe în jurul odăii, paturi și mese fixate în pământ … Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână își făceau chioșcuri anume, lângă casă.”

În ceea ce privește casele boierești, „cele mai mari aveau o alcătuire bine gândită, cu plan dinainte stabilit și se executau pe temeiul unor contracte, încheiate cu zidarii, cu pietrarii, cu dulgherii, cu vopsitorii, fiecare grup de meșteșugari având a săvârși numai ce știau a face, și știau foarte bine!”.

Marii neguțători, clericii, boierii aveau case cu două rânduri. Odăile de jos, de obicei zidi­te din cărămidă, formau subsolul pentru slugi, robi țigani și… pentru copii. Rândul de sus, de multe ori construit din lemn, mai ușor, era rezervat stăpânului și oaspeților săi. Avea paturi, lavițe, pe care se țineau macaturile ce se așterneau pentru dormit. La casele „cu rândul de sus” pentru stăpâni, o asemenea construcție se așeza pe grinzi, la capătul sălii, ca un balcon.

Prețioasă este și informația lui Vătămau referitoare la „culele” din București, construite pentru o mai bună apărare: „case tari, de cărămidă, având de obicei, jos, o singură ușă, bine ferecată, îngustă și lesne de baricadat”. O asemenea „culă” obiș­nuită pe la țară, în Oltenia, este amintită și în București, prin jurul Colței, în 1777.

Interesante sunt și informațiile pe care le oferă Vătămanu despre interiorul unor case aparținând unor intelectuali din secolul al XIX-lea. Spre exemplu, cabinetul locuinței autorului primei sinteze despre istoria Bucureștilor,  Ionescu-Gion (str. Lucaci 33) era „un mic muzeu”, unde se găseau atât reproduceri după operele unor maeștrii ai picturii universale, cât și lucrări ale unor artiști români

O altă locuință-muzeu era Casa Vernescu, socotită la acea vreme una din cele mai luxoase din Capitală. Biblioteca avea plafo­nul susținut de opt coloane verzi, cu multe sculpturi și faianțe vechi. Salonul imens era iluminat de o sută șaizeci de becuri, pentru care fusese nevoie să se instaleze o uzină electrică proprie. Unele camere aveau plafoanele pictate de Mirea și mobilă adusă din Paris.

Nu ne putem împiedica să subscriem afirmației lui Vătămanu, care își păstrează, în bună măsură, actualitatea:  „Așa se trăia  altă dată în București: sau în sărăcie lucie, sau într-un lux exorbi­tant, ce lua ochii și provoca invidii” (Nicolae Vătămanu, Odinioară în București, Editura Vremea, București, 2014)

Gheorghe Crutzescu

Un alt izvor pentru reconstituirea aspectului Bucureștilor și a caselor sale este lucrarea „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi” de  Gheorghe Crutzescu, în care se arată că, inițial, această arteră deschisă de domnitorul Constantin Brâncoveanu, se caracteriza prin faptul că  „De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înșiră palate și maghernițe, case de țară și zgârie-nori, curți și grădini, morminte și biserici… Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mișcătoare în silințele ei de a face din atâtea contraste puțintică armonie. Și poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoșoaiei e plămădit cu sufletul nostru.” (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogosoaiei. Povestea unei străzi, ediție de Virgiliu Teodorescu, București, Editura Meridiane, 1987).

Radu Ionescu

O imagine a evoluției de început a interiorului și mobilierului este zugrăvită de Radu Ionescu. Multă vreme, a prevalat în cazul caselor și palatelor boierești influența orientală, cu  interioare mobi­late, în special, cu divane, lăzi și covoare.

Abia veacul al XlX-lea, datorită unei relative liniști, a scăderii autorității otomane, a liberalizării comerțului, a încropirii unei clase ambițioase – burghezia – și a unei largi deschideri culturale spre Occident, încep să apară mobile în stil occidental, cumpărate la Viena sau din Franța. Radu Ionescu consideră că „În timp ce o categorie destul de restrânsă, aceea a amatorilor de artă și a colecționarilor, își schimbă viziunea asupra interiorului, ceilalți trec dintr-un veac în celălalt în aceeași atmosferă, cu aceleași mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmașii lor, dovezi ale unei tradiții de familie. În timp ce în unele case stilul neo-Renașterii germane a fost înlocuit cu Art-Nouveau. (Radu Ionescu, Despre interiorul caselor bucureștene, , în „Secolul XX”4-6/1997)

Nu putem încheia acest capitol referitor la aportul cercetătorilor, istoricilor, arhitecților,  fără a aminti opinia  lui G. M. Cantacuzino (1899-1960) despre București, „Oraș al contrastelor, marcat deopotrivă de «vechea lui obârșie de sat, de târg și de bâlci», ca și de mirajul parizian, pendulând între lâncezeala patri­arhală și ambiția de mare metropolă”, „oraș al vizaviurilor contrastante”.(G.M. Cantacuzino, O capitală – în Izvoare și popasuri, Buc., 1977).