Casele Bucureștilor (LII). Interiorul: Cronologii/ de dr. Alexandru Popescu

Istorici

Interiorul caselor bucureștene a intrat și în atenția istoricilor poate, după părerea mea, mai puțin decât s-ar fi cuvenit, dat fiind importanța și implicațiile temei.

Astfel, în seria sa de volume referitoare la trecutul Bucureștilor, Nicolae Vătămanu (1897-1977) oferă informații detaliate despre istoria orașului și a locuitorilor săi, iar în volumul  „Odinioară în București”, aduce în discuție atât aspectul locuinței „oamenilor simpli” de diferite categorii, cât și acela al caselor, reședințelor, palatelor boierești, cu referință specială la prima jumătate a secolului XIX..

În ceea ce privește, locuințele și modul de viață al celor „nevoiași, adică cei mai mulți”,  Vătămanu arată că „Viața familiei în casă se concentra pe paturi… Existau lavițe în jurul odăii, paturi și mese fixate în pământ … Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână își făceau chioșcuri anume, lângă casă.”

Interesante sunt și informațiile pe care le oferă Vătămanu despre interiorul  caselor aparținând unor intelectuali din secolul XIX. Spre exemplu, cabinetul locuinței autorului primei sinteze despre istoria Bucureștilor,  Ionescu-Gion, aflată pe str. Lucaci 3,  era „un mic muzeu”, unde se găseau atât reproduceri după operele unor maeștri ai picturii universale, cât și lucrări ale unor artiști români.

O altă locuință-muzeu era Casa Vernescu, socotită la acea vreme una dintre cele mai luxoase din Capitală. Biblioteca avea plafo­nul susținut de opt coloane verzi, cu multe sculpturi și faianțe vechi. Salonul imens era iluminat de o sută șaizeci de becuri, pentru care fusese nevoie să se instaleze o uzină electrică proprie. Unele camere aveau plafoanele pictate de Mirea și mobilă adusă din Paris.

O imagine a evoluției de început a interiorului și mobilierului este  zugrăvită de Radu Ionescu. Subliniind influența orientală se arată că „Abia în veacul al XIX-lea, datorită unei relative liniști, a scăderii autorității otomane, a liberalizării comerțului, a încropirii unei clase ambițioase – burghezia – și a  unei largi deschideri culturale spre Occident, încep să apară mobile în stil occidental, cumpărate la Viena sau din Franța.” Radu Ionescu consideră că: „În timp ce o categorie destul de restrânsă, aceea a amatorilor de artă și a colecționarilor, își schimbă viziunea asupra interiorului, ceilalți trec dintr-un veac în celălalt în aceeași atmosferă, cu aceleași mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmașii lor, dovezi ale unei tradiții de familie. În timp ce în unele case stilul neo-Renașterii germane a fost înlocuit cu Art-Nouveau. (Radu Ionescu, „Despre interiorul caselor bucureștene”, în „Secolul XX”, nr. 4-6/1997)

O istorie a Interiorului

…pornește de la ideea după care, în ciuda tuturor schimbărilor suferite de-a lungul timpului, indiferent de forma și amploarea sa, de la palate la locuințele modeste, rolul de baza al casei a rămas același: să ofere protecție în fața vremii și a pericolelor din exterior.

În ceea ce privește interiorul, fie că este vorba de unul somptuos, fie rudimentar, el îndeplinește aceleași funcții: asigurarea confortului, dar și satisfacerea unor  preferințe de natură estetică.

În afara locuințelor celor care conduceau cetatea, destul de elaborate arhitectural, casele grecilor antici erau simple. Un pasaj ducea din stradă într-o curte mică, pătrată, înconjurată de trei sau patru camere, toate relativ reduse ca dimensiuni.

Casele romane erau așezate chiar lângă strada. După vestibul urma un spațiu deschis, numit atrium, de unde se putea ajunge în dormitoare. Adesea, în spatele casei era și o mică gradină.

Locuințele celor foarte bogați erau de regulă vile impunătoare, situate în afara orașelor, cu numeroase camere și spații destinate petrecerilor.

În perioada de încheiere a Evului Mediu, apare și palatul, evoluând de la casele nobililor. Interiorul numeroaselor sale camere era destinat  să ilustreze statutul social, bogăția, dar și gusturile proprietarilor. Amplasarea locuințelor oamenilor simpli era adesea haotică, ceea ce diminua mult siguranța celor care le locuiau, mai ales în cazuri de incendii sau inundații, cum s-a întâmplat și în cazul Bucureștilor.

Amploarea și structura caselor secolului XX au fost determinate în bună măsură de efectele revoluției industriale, mai ales în ceea ce privește casele păturii de mijloc. Mijloacele de care dispunea aceasta, în Vestul Europei și în Statele Unite, au făcut să apară preocupări constante pentru interiorul locuințelor, fără ca tradițiile locale să dispară cu totul.

Dar, desigur, această perioadă este dominată de existența blocurilor în care locuia majoritatea populației, ceea ce a dus și la o anumită standardizare a interiorului.

Nu poate fi trecută cu vederea structura caselor și interioarelor din Orientul Îndepărtat, India, China, Japonia, puternic influențate de tradiție. În cele din urmă, în Perioada contemporană și acestea au împrumutat elemente occidentale.

Designul interior – între artă și comerț

Evoluțiile rapide ale arhitecturii au dus la apariția unei profesii, legate de designul interior, care se definește ca „arta sau procesul de a concepe decorațiunile interioare ale unei camere sau ale unei clădiri”. Preocuparea sa principală era utilizarea cât mai rațională a spațiului, asigurarea confortului, dar și aspectul estetic. Profesia de „designer de interior”, apărută la sfârșitul secolului XIX, a căpătat o prețuire deosebită,  fiind înființate numeroase asociații profesionale; s-au publicat, de asemenea , lucrări de specialitate,  de sinteză. În același timp, nu trebuie trecut cu vederea că aceste preocupări erau determinate și de considerente economice, financiare și comerciale.

Interesul pentru design-ul interior a luat o amploare deosebită în perioada de afirmare a stilului Art Nouveau și a celui Art Deco,  apărut în Europa, în primii ani ai secolului XX. Acesta din urmă este un stil bazat în principal pe forme geometrice, raționalizare și linii pure. În ceea ce privește interiorul, au fost înlocuite materialele tradiționale cu cele moderne, sticla, inoxul, lemnul încrustat, mai ales în ceea ce privește mobilierul despre care va fi vorba într-un episod următor al serialului nostru.

În momentul de față, în afara interioarelor somptuoase ale locuințelor, vilelor celor cu mijloace materiale deosebite, în ceea ce privește cel al locuințelor „obișnuite” se manifestă o tendința constantă de standardizare.

O istorie a Interiorului românesc

…trebuie să țină seama desigur de unele influențe externe, determinate de contextul politic, dar și de contribuția elementului tradițional. În acest raport, se poate spune că s-a născut un stil original al interiorului românesc:

– Influența orientală până la jumătatea secolului XIX, mai ales în ceea ce privește interiorul locuințelor, palatelor boierești, a avut ca elemente definitorii mobilele joase, prezența unor perne împodobite și covoare pe jos, pe pereți, pe divane, ca și a unor piese specifice, tăvi de aramă, ibrice.

– Influența occidentală s-a manifestat concomitent cu „aplecarea” spre elementele tradiționale. Caracteristice au fost mobilierul sculptat de influență occidentală, prezența oglinzilor, a portretelor de boieri, a covoarelor pe pereți și pe jos, a jilțurilor de influență domnească cu spătar înalt, sculptat, dar și a ceramicii țărănești.

– Stilul eclectic, afirmat la sfârșitul secolului XIX, s-a caracterizat prin prezența unor piese de mobilier mici, de influență franceză, cu funcție mai mult de a marca statutul social, a tapetelor, a porțelanurilor fine germane, olandeze. Își fac apariția și sălile de baie cu piese englezești, franțuzești. Spre începutul secolului XX apar portrete, fotografii ale unor personaje îmbrăcate în „costume naționale”, de fapt o imitație a celor țărănești. Pe pereții în general tapetați sunt fixate straturi suprapuse de scoarțe, icoane, farfurii de origine tradițională.

– Modernismului prezent în deceniile secolului XX îi este caracteristic mobilierul simplu, cu unghiuri drepte, fără decor, lămpile cu brațe metalice, ca și pereții albi pe care sunt expuse picturi de colecție. Interioarele erau împodobite și cu sculpturi de mici dimensiuni.

– „Stilul Brumărescu” existent cam în aceeași perioadă se caracterizează prin mobilier sculptat, cu intarsii, a scaunelor, jilțurilor de influență medievală,  a obiectelor decorative mici, din lemn, decorate în același stil, rame de fotografii, icoane.

– Interiorul postbelic, contemporan stă sub semnul standardizării dacă ne referim la „locuințele de bloc”. Mobilierul este adaptat spațiilor mici din aceste apartamente, dar este specifică  și existența unor dulapuri încăpătoare datorită faptului că nu existau spații de depozitare. Pe jos era așternut, în general, linoleum de culoare verde sau cu imitație de parchet. „Moștenirea satului”, din care proveneau cei mai mulți dintre locatari, era prezentă prin împodobirea unor piese de mobilier (biblioteci, măsuța de televizor) cu broderii, „mileuri” în stil tradițional, ca și a obiectelor de artizanat de cele mai multe ori în stil „kitsch”.

Desigur, nu acesta era aspectul interiorului potentaților regimului comunist, dar și al celor de după 1989, în vilele în care locuiau fiind prezente mobile de stil, picturi și bineînțeles aparatura electronică, adevărată „marcă” a bunăstării. Adesea era vorba de un „amestec” ciudat, cum este cazul vilei locuite de  cuplul prezidențial din Bulevardul Primăverii, unde puteau fi văzute picturi ale unor autori celebrii („împrumutate” din muzee) alături de… „pești de sticlă”…

Casele personalităților

Interioarele palatelor aristocratice, domnești, se caracterizează desigur prin preocuparea de a marca rangul celor care le-au înălțat, dar și preferințele lor artistice, ceea ce face din ele adevărate muzee.

Fără îndoială o importanță deosebită o constituie cunoașterea interiorului locuințelor unor personalități, oameni politici, scriitori, elocventă pentru personalitatea și preferințele artistice, așa cum se păstrează ele în casele lor memoriale, atâtea câte există.  Astfel, în Casa Titulescu sunt păstrate o serie de obiecte de proveniență străină din țările pe care acesta le-a cunoscut în cursul misiunilor sale diplomatice. Interiorul Casei Minulescu este  caracteristic în ceea ce privește pasiunea acestuia pentru pictura românească. Sobrietatea, dar și intimitatea sunt specifice interiorului camerei de lucru și dormitorului Casei de la Mărțișor locuite de autorul „Cuvintelor potrivite”…