Casele Bucureștilor (V). Scurt istoric al locuinței/ de dr. Alexandru Popescu

Problemele legate de istoricul caselor bucureștene s-au aflat în atenția specialiștilor: N. Stoicescu, „Locuințele bucureștene la mijlocul secolului trecut”, în „Studii și cercetări de istoria ar­tei”, XIII (1966), nr. 1; Petre Oprea, „Itinerar inedit prin case vechi din București”, București, Editura Sport Turism, 1986; Cezara Mucenic, „București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX”, Silex, 1997; „Arhitectură bucureșteană. Secolul 19 și 20”, București, Editura Simetria, ARCUB, 2000; Narcis Dorin Ion, „București. În căutarea Micului Paris”, Ed. Tritonic, București, 2003.

De la casa rurală la cea urbană

Tradițiile constructive românești cunosc o apreciabilă vechime și varietate zonală, precum și o persistență, continuitate care le-a făcut să traverseze secolele până în contemporaneitate, exercitându-și influența în diferite domenii ale arhitecturii civile.

Faptul că, la un moment dat, Bucureștii erau, în bună măsură, un „mare sat” se datora existenței unor cartiere, „mahalale”, în care, în construcția caselor, supraviețuiau materiale și tehnici de sorginte rurală.

Astfel, unul dintre tipurile de case caracteristice Bucureștilor la sfârșitul secolului XVIII și în prima jumătate a celui următor sunt cele cu pridvor pe coloane de lemn și arcade în acoladă. Aceste tipuri de case sunt, la origine, specifice zonei prahovene și muscelene, ajungând la București o dată cu meșterii sau cu târgoveții originari din acele zone. Probabil că inițial a fost o adaptare în lemn, chirpici și cărămida subțire a caselor boierești cu cerdac și foișor de tip brâncovenesc. Casele cu acest tip de pridvor/cerdac au fost foarte răspândite în Bucureștii secolelor XVIII-XIX, ele fiind specifice locuințelor simplilor negustori și târgoveți, cât și ale orășenilor mai înstăriți.

În ceea ce privește locuințele păturilor sărace din această perioadă, informațiile pe care le deținem sunt mai fragmentare, ele provenind din însemnările     unor călători străini, precum lordul Paget, care arată că, la începutul secolului  al XVIII-lea, ele erau construite din bârne, sub pământ, fiind asemănătoare cu  bordeiele din țara sa.

 „Micul Paris”

Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari înfloriri. După un interval de tranziție, reprezentat mai ales printr-o serie de biserici, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suțu, 1830).

Clădiri în stilul arhitectural al renașterii italiene existau deja din secolul al XVII-lea. La mijlocul secolului al XIX-lea începe să predomine stilul arhitectural specific Renașterii franceze. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea sunt deja construite, nu numai în București, ci în toate orașele țării, clădiri grațioase, rafinate, în genul arhitectural al acestor stiluri.

Influența școlii franceze de arhitectură se manifestă odată cu construcția Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand, ea manifestându-se mai intens spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin stilul arhitectonic al Renașterii, precum și neoclasic. O serie de construcții, între care case de reședință și palate, au fost realizate după planurile arhitecților francezi sau români formați la școala de arhitectură franceză și ridicate de echipe de constructori italieni, utilizând renumita carămidă „subțire italiană”. Cele mai multe sunt decorate cu frontoane și arcade, cu încadramente de ghirlande de flori la ferestre, cu splendide medalioane, cu mansardă înaltă cu mici ferestruici rotunde și acoperișuri placate cu solzi de metal și uneori cu superbele cupole rotunde sau trapezoidale, clădiri asemănătoare celor aparținând burgheziei franceze.

Din punct de vedere urbanistic, de la francezi s-a preluat și ideea de bulevarde, de străzi cu traseu regulat, cum ar fi viitoarea zonă Piața Victoriei – Piața Romană, realizat după schițele de la 1895.

Treptat, elemente ale acestui stil s-au răspândit și în alte zone decât cele centrale, în cartierele orașului. Este vorba de „casa-vagon”, imobile lungi, cu câte două ferestre la stradă, cu intrarea prin curte cu boltă de viță. Ornamentele sunt, de fapt, franțuzești.

Se repeta același stil de decorații la clasele mai modeste, cu coloane, cu pilaștri, cu ghirlande, tot felul de decorații neoclasice, eclectice.

Aceste evoluții ale locuinței bucureștene au avut loc mai ales în timpul domniei lui Carol I, când, în afară de edificii, palate oficiale, așa cum arată Neagu Djuvara, „Bogătașii și-au făcut case mai mult sau mai puțin arătoase și elegante, asemănătoare cu ce se construia pe atunci la Paris și la Viena. Mai vedeți câteva dintre ele pe bulevardele Lascăr Catargi și Ana Ipătescu și pe străzile limitrofe pe bulevardul Dacia și în jurul parcului Ioanid. De asemenea, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei – toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureștiul era Micul Paris”.

De fapt, această denumire s-a datorat nu numai prezenței clădirilor de inspirație franceză, ci și unei anumite atmosfere asemănătoare cu aceea din localurile, mai ales cafenelele capitalei Franței, ca și în viața literar-artistică.

„Stilul neoromânesc”

Preocuparea pentru valorificarea tradițiilor constructive autohtone a fost prezentă prin realizarea unor imobile în stilul brâncovenesc.   

 Dar rezultatul încercărilor de a găsi o expresie arhitecturală specific românească, față de preponderența influențelor străine și a eclectismulului,  se datorează mai ales arhitecților Ion Mincu (1852-1912) și Ion N. Socolescu (1856-1924). Se avea în vedere ideea de reînviere a tradiției, de realizare, în același timp, a unui un stil original, „neoromânesc”.

Influențele locuințelor țăranesti s-au manifestat prin elemente de ornament utilizate sub forma diferitelor interpretări dar care își păstrează identitatea. Printre aceste elemente se număra foișorul, arcatura trilobată, stâlpii de lemn, decorația abundentă și culoarea, printr-o ceramică smălțuită policromă, o tratare a cornișei ca o streașină obișnuită de casă țăranească, includerea acoperișului în imaginea fațadei ca element de ornament, decorație în stuc de factură brâncovenească.

Cele mai reprezentative exemple sunt cele ale arhitectului Ion Mincu, dar și a unora dintre elevii săi: Casa Lahovary, Școala Centrală de fete, Biserica Stavropoleos, Bufetul de la Șosea (realizat pentru expoziția Internațională de la Paris, 1889). Sunt de menționat, de asemenea, o serie de locuințe realizate în acest stil: Vila Vintilă Brătianu (str. Vlaicu Aurel 19), Casa Oprea Soare (str. Poenaru Bordea 2).

O multitudine de stiluri

Fără îndoială, Bucureștii fac parte dintre orașele europene în care poate fi constatată o multitudine de stiluri, acest proces de adaptare creatoare manifestându-se în forme specifice de-a lungul vremii.

Uneori definirea acestor stiluri se poate face cu dificultate, existând numeroase interferențe. Vom încerca totuși o asemenea clasificare, cu menționarea unor exemple de imobile reprezentative.

– Stilul neoclasic preia repertoriul decorativ de inspirație greco-romană și, în plus, o serie de reguli cum ar fi: sobrietatea fațadei, predominanța liniei orizontale, marcarea centrului de interes printr-un element constructiv special, de obicei un fronton. Stilul adus aici de arhitecții străini va fi preluat destul de repede de constructorii locali, mai ales în ceea ce privește repertoriul decorativ și marcarea centrului de interes, fiindcă sobrietatea și predominanța orizontalei sunt trăsături ce aparțin deja arhitecturii urbane vechi. Printre clădirile bucureștene realizate în acest stil se numără Casa Hristu (Calea Victoriei 129), Casa Lespezeanu (Calea Griviței), Palatul Bragadiru (Calea Rahovei 17), Palatul Ghica Tei, Muzeul Aman, Casa Kretzulescu.

– Stilul Renașterii franceze: Palatul Kretzulescu

– Stilul clasic venețian: Palatul Cotroceni.

– Stilul Renascentist: Casa Grădișteanu (str. Nicolae Iorga)

Dintre stilurile inspirate de reactualizarea unor maniere constructive istorice, amintim:   

– Stilul neogotic: Casa Dumitrescu Dorobanțu (str. General Manu)

– Stilul neobaroc: Palatul Cantacuzino (Calea Victoriei 141)     

– Stilul romantic apărut de asemenea în vestul Europei ca o reînviere a stilurilor romanic și gotic, care și-a făcut prezența la București mai ales datorită activității arhitecților străini: Casa Librecht Filipescu (str. Dionisie Lupu)

– Stil academist: Casa D. Apostu (str. Tache Ionescu 10)

Dintre stilurile care își au sorgintea în arhitectura anumitor spații culturale sunt de menționat:

– Stilul maur: Palatul Elisabeta

– Stilul englezesc: Casa Muzeul de Artă Medievală „Ing. D. Minovici”   (str. Dr. Nicolae Minovici 1)

– Stilul elvețian: Casa Alexandru Callimachi (str. Batiștei 31)

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, își fac apariția și în București o serie de stiluri moderne, de interferență:

– Stilul Art Nouveau: Casa Henri Coandă (bd. Catargiu Lascăr 29)

– Stilul Beaux Arts: Casa Robescu (str. gen. Berthelot)

– Stil Belle Epoque: Casa Clinciu (Calea Plevnei 54)

– Stilul eclectic: Apariția acestuia va însemna în primul rând preluarea motivelor decorative tradiționale, realizate în stuc, în forme, aplatizate, dispuse astfel încât să sublinieze golurile: ancadramentul ferestrelor și ușilor și, de asemenea, cornișa. Același repertoriu se aplică și feroneriei: Casa Monteoru (Calea Victoriei 115), Casa Lespezeanu (Calea Griviței 52)

– Stilul modernist se dezvoltă în perioada perioada interbelică, asimilând influențe europene, între care aceea a cubismului.

… Imobile, vile… cubist… Marcel Iancu, Horia Creangă…: Imobilul Frida Cohen  (str. Stelea Spătarul); Imobilul Clara Iancu (str. Paleologu 5 bis); Imobilul Bazaltin (Piața Charles-de-Gaulle 2)

În același timp, la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada interbelică, au început să apară așa-numitele „case de cartier”, de cele mai multe ori înconjurate de grădini. În zona centrală a Capitalei, alături de vechile palate, au apărut locuințele de tip „reședințe”, de mari dimensiuni și cu o ornamentație bogată, influențată de diferite stiluri.

Noile palate…

…pot fi considerate vilele apărute de la începutul secolului XX, dar care cunosc o dezvoltare accentuată în perioda interbelică. În cele mai multe cazuri, ele aparțin unor personaje proeminente ale vremii (oameni politici, artiști). Sunt proiectate de unii dintre cei mai reprezentativi specialiști, astfel încât se remarcă prin reale calități arhitecturale.

Primele blocuri

În perioadele mai vechi, cele mai înalte construcții au fost „turnurile de veghe”, cel „al Colței” și „Foișorul de foc”, al căror rost este indicat chiar de denumirile lor.

Treptat, reședințele și chiar palatele orașului au început să își adauge etaje, iar, la sfârșitul secolului al XIX-lea și mai ales la începutul celui următor, au apărut primele blocuri, cele mai multe având, după modelele pariziene și vieneze, rostul unor „case de raport”, destinate în mare măsură închirierii, având 3-4 etaje. Una dintre cele mai reprezentative asemenea construcții se afla pe Bulevardul Regina Elisabeta, datând din 1897. Avea parterul amenajat pentru activități comerciale, iar etajele superioare erau destinate locuirii. O construcție din același spațiu avea balcoanele decorate cu ornamente de fier, iar alta era împodobită cu reprezentări statuare. În general, stilul lor era de factură eclectică.

„Zgârie nori”

…sau „blockhouse”-urile, denumiri de origine americană, se referă la construcțiile cu mai multe etaje ridicate în anii 1920-1930 în diferite spații ale zonei centrale a Capitalei. În general, ele se încadrează unui stil cubist și de Art deco, cu balcoane și ferestre rotunde, cu balustrade metalice.

Cele mai reprezentative construcții de acest fel sunt Blocul Aro (bdul Gh. Magheru), după planurile Horia Creangă (1892-1943), care a stârnit o serie de controverse fiind considerat „avangardist”, Blocul Dragomir-Niculescu (Calea Victoriei), cunoscut mai târziu și sub denumirea de Blocul Romarta.

Deoarece în perioada în care au fost ridicate nu existau prevederi antiseismice, aceste construcții au fost supuse riscurilor cutremurelor (cum a fost cazul blocului Carlton), iar în momentul de față sunt purtătoare ale așa-numitei buline roșii, care indică risc sporit de prăbușire în caz de cutremur.

„Blocurile comuniste”

Numeroase blocuri, cvartale, întregi cartiere construite au fost construite în perioada anilor 1960-1980. De fapt, ele erau destinate să înlesnească transferul de populație, deci să adăpostească numărul deosebit de mare de persoane implicate în procesul forțat de industrializare. În prima perioadă, aceste construcții aveau un „stil sovietic”. Cu vremea, ele și-au însușit dimensiuni apreciabile, iar aspectul lor era, de cele mai multe ori, „stas”, stereotip, caracterizat prin lipsa ornamentelor sau folosirea unor motive de gust îndoielnic.

Au apărut astfel noi cartiere, dintre care cele mai multe conțineau construcții înalte, mergând până la 10 etaje, cum sunt, spre exemplu, cele din cartierul Drumul Taberei. Cele mai multe dintre ele, având o vechime de peste 50 de ani, sunt, măcar în ceea ce privește fațadele, într-o avansată stare de degradare, motiv pentru care edilii orașului au luat măsura reabilitării lor, nu arhitecturale, ci… doar termice.

Perioada actuală

…de după 1990, se caracterizează, în general, prin construcții din oțel și sticlă, de mari dimensiuni și înălțimi, pentru locuire sau diferite activități comerciale, financiare, menite de cele mai multe ori să satisfacă interese și speculații imobiliare. Nu se poate contesta că unele dintre aceste blocuri au un stil original, dar amplasarea lor în apropierea unor construcții tradiționale, uneori fără a se ține seama de prevederile legale, este neavenită.

În același timp, tradiția vilelor, destul de veche în București, s-a menținut, adaptată preferințelor, nu întotdeauna „fericite”, ale noilor pături de persoane cu „posibilități”.  Acum însă în Capitală primează arhitectura comercială, de consum, iar stilurile nu mai sunt localizate pe zone, fenomenul de globalizare manifestându-se și în acest domeniu.