Casele Bucureștilor (VIII ). Palate domnești, regale /de dr. Alexandru Popescu

File de cronică

În istoria locuirii Bucureștilor, palatele au constituit unele dintre cele mai importante repere, a căror evoluție a stat în legătură cu metamorfozele prin care a trecut Capitala. În același timp, palatele reflectă stilurile dominante în anumite perioade, impunând ele însele o anumită manieră constructivă. De fapt, istoria palatelor este în directă legătură cu istoria politică, socială, culturală, devenind, la rândul lor, mărturii ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, adevărate „file de cronică” bucureșteană.

Din păcate, nu toate palatele construite de-a lungul vremii, aparținând unor capete încoronate, s-au păstrat, multe dintre ele căzând victimă unor cataclisme naturale sau unor evenimente politice. Dacă este să ne referim la acelea dintre ele care au fost destinate a fi locuințe, în subsidiar cu funcții oficiale, administrative, cele care s-au păstrat în forme mai mult sau mai puțin originale, unele doar ca vestigii, ruine, datează doar din secolul al XVII-lea.

O intensitate a activității constructive și în ceea ce privește palatele a avut loc în perioada modernizării României, sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, de când datează și cele care au devenit reședințe ale familiei regale.

Mărirea și decăderea Curții Vechi

Curtea domnească, denumită mai târziu Curtea Veche, a reprezentat nu numai o locuința domnească, ci și un important centru politic și administrativ al Țării Românești, una dintre cele mai importante construcții medievale din cuprinsul municipiului de astăzi, care, din păcate, a devenit o „victimă” a istoriei, păstrându-se doar sub forma unor ruine. Unele din detaliile decăderii sale le aflăm din romanul lui Mateiu Caragiale, „Craii de Curtea Veche”.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul Curții, dar, conform opiniei cercetătorilor, pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân, cândva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea.

Biserica din incinta Curții Vechi cu hramul Sf. Anton este cea mai veche biserică din București, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, în perioada 1545-1554.

Cetatea ridicată în timpul domniei lui Vlad Țepeș era mult mai rezistentă și mai mare decât cea anterioară, îmbinând nevoile unui punct fortificat cu cele ale adăpostirii Curții Domnești.  

În ceea ce privește amplasarea și amplitudinea inițială a Curții domnești,  Grigore Ionescu, în lucrarea „București” din 1938, menționează că ea se afla în interiorul patrulaterului mărginit de străzile Carol, Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor.

Curtea era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini. După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, construcția a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București, și după cutremurul din 1738. Ulterior, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În momentul de față Curtea Veche sau ceea ce a mai rămas din ea a devenit muzeu în aer liber, puncte de atracție constituindu-le marile hrube din subsol, coloanele din sala Sfatului.

Avatarurile Palatului Cotroceni

În anul 1679, domnul Șerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Biserica și anexele mănăstirești au fost construite în decurs de doi ani. Aici va fi construită și o curte domnească. Voievodul muntean, cu ambiții de urmaș al Bizanțului, a ridicat acest edificiu tocmai pentru a-și marca prestigiul în ascensiune.

Opera lui Șerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire.

Istoria Palatului Cotroceni a trecut prin perioade destul de complicate, ea schimbându-și destinația și aspectul de mai multe ori.

Devine reședință domnească de vară abia în 1862, prin hotărârea lui Alexandru Ioan Cuza.

La începutul domniei, Principele Carol I al României primește ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni și hotărăște să construiască în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor Coroanei, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reproiectat aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la mânăstirea Hurez. Principesa Maria și principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.

În perioada comunistă, „transformările”, avatarurile Palatului au continuat. Între anii 1949 și 1976, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor.

Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu.

În anul 1984, la ordinul președintelui Nicolae Ceaușescu, care, de fapt, nu a locuit niciodată aici, a fost demolată biserica mănăstirii, ridicată de Șerban Cantacuzino.

După 1989, Palatul Cotroceni a devenit reședința oficială a Președintelui României.

A rămas foișorul

Fostul Palat Mavrocordat (str. Foișorului nr. 5) a fost construit de doamna Smaranda, soția lui Nicolae Mavrocordat, domn al Țării Românești și al Moldovei între anii 1716-1730, împreună cu biserica cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”.

În momentul de față s-au mai păstrat doar biserica și foișorul care făcea parte din palatul domnesc. Urmele palatului, care se mai pot vedea și astăzi în partea de sud-est a bisericii, au fost cercetate de către Muzeul de Istorie a Bucureștilor în cursul anilor 1963 și 1964, când au fost făcute săpăturile, descoperindu-se temeliile acestui palat.

Se pare că inițial acest palat era legat cu Mânăstirea Văcărești printr-un pod de lemn, sprijinit pe piloni groși de stejar care, în linie dreapta spre sud, trecea peste Dâmbovița.

Cel mai vechi palat

…care și-a păstrat forma inițială este Palatul Ghika Tei, construit de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (1755-1834), în 1822, pe locul vechii case părintești a banului Dumitrache Ghica, devastată de trupele austriece în timpul războiului din 1787-1792. Moșia aparținuse și familiei Văcăreștilor.

Pe malul pitoresc al lacului Colentina (sau Fundeni) a fost înălțat palatul după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, în stilul arhitecturii neoclasice.

De la Casa Golescu…

Casa Golescu, aflată în zona Podului Mogoșoaiei, a fost ridicată între anii 1812 și 1815, în stil neoclasic, cu un etaj, și avea 25 de odăi, un număr impresionant pentru o locuință în Bucureștii acelei epoci.

În 1837, casa somptuoasă a stolnicului Dinicu Golescu devine Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica Vodă.

Din 1859 până în 1866 aici a locuit domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza.

Din 10 mai 1866 casa devine locuința domnitorului Carol I. După incendiul din 1926, care a distrus corpul central, devine necesară înlocuirea ei. În 1935-1936 vechea casă este dărâmată.

…la Palatul regal

Palatul a fost construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu și terminat în anul 1937. Construcția este în formă de U, cu o curte interioară. Fațada are două intrări: intrarea din stânga era folosită de rege și oaspeții săi, iar cea din dreapta era destinată demnitarilor. La stânga, intrarea conduce într-un hol octogonal, decorat în stil neo-bizantin de unde urcă scara invitaților iar la dreapta se intră în holul oficial, un mare hol pătrat, de unde urcă scara voievozilor spre fosta sală a tronului.

După 1947, Palatul regal a devenit sediul Muzeului Național de Artă al României și pentru o vreme sediul Consiliului de Stat.

În timpul Revoluției din 1989 palatul a fost incendiat.

Reședință princiară

Inițial, imobilul, aflat pe Șoseaua Kiseleff, a aparținut familiei Candiano-Popescu și apoi Iarca, ulterior devenind, prin cumpărare, reședință princiară.

Construcția a fost transformată în 1910 în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Grigore Cerkez, fiind modificat în perioada 1924-1928. Aici au locuit succesiv patru dintre membrii familiei regale române: Carol, Elena, Mihai și Elisabeta.

Palatul a fost abandonat de regele Mihai după revenirea pe tron, când s-a mutat în Palatul de pe Calea Victoriei.

Unde s-a semnat abdicarea

Palatul de pe Calea Victoriei, denumit Palatul Elisabeta, a fost proiectat de către arhitectul Duiliu Marcu într-o combinație de stil maur și brâncovenesc. A fost construit în 1936 pentru Regina Elisabeta a Greciei, născută Principesă a României, prima fiică a Regelui Ferdinand I al României. Palatul nu a fost locuit prea mult de către Elisabeta, deoarece s-a retras la reședința ei de la țară, Castelul Banloc.

După bombardarea Palatului Regal, Regele Mihai I a cerut permisiunea mătușii sale de a-și muta curtea, temporar, în palatul Elisabeta. Într-unul dintre saloanele de la etaj, Regele Mihai a fost forțat să abdice, la 30 decembrie 1947.

În momentul de față aici este reședința oficială a Familiei Regale a României. 

Fotografiile de actualitate aparțin autorului