Castelul de sticlă. Memorii/ de Jeannette Walls

DEȘERTUL

Mă cuprinseseră flăcările.

Asta era prima mea amintire. Aveam trei ani și locuiam într-un parc de rulote dintr-un oraș din sudul Arizonei, un oraș căruia nu i-am știut niciodată numele. Stăteam așezată pe un scaun din fața mașinii de gătit și purtam o rochiță roz pe care mi-o cumpărase bunica. Rozul era culoarea mea favorită. Partea de jos a rochiței se întindea în exterior, ca un tutu, și îmi plăcea să mă învârt cu ea în fața oglinzii, crezând că arăt ca o balerină. Dar, în acel moment, purtam rochița în timp ce pregăteam crenvurști, mă uitam la ei cum se umflă și cum plutesc în apa care fierbea, în timp de lumina soarelui de dimineață târzie se strecura prin ferestruica mică de chicinetă a rulotei.

O puteam auzi pe mama cântând în camera alăturată, în timp ce lucra la unul dintre tablourile ei. Juju, câinele nostru negru, mă privea. Am împuns un crenvurst cu o furculiță, m-am aplecat și i l-am oferit. Cârnatul era fierbinte, iar Juju a încercat să-l lingă într-o doară, dar când m-am ridicat și am început să amestec din nou crenvurștii în oală, am simțit o flacără și o fierbințeală în partea mea dreaptă. M-am întors să văd de unde venea și mi-am dat seama că rochița mea luase foc. Încremenită de frică, am privit flăcările albe și galbene cum transformau materialul roz al fustei într-o dungă zdrențuită și maronie, apoi îmi urcă pe stomac. După aceea, au țâșnit în sus și mi-au atins fața.

Am început să strig. Am simțit mirosul arsurii și am auzit un trosnet oribil, în timp ce focul îmi pârjolea părul și genele. Juju lătra. Eu am urlat din nou.

Mama s-a năpustit în încăpere.

-Mămico, ajută-mă, am țipat eu strident. Încă mai stăteam în picioare pe scaun, lovind focul cu furculița pe care o folosisem pentru a amesteca în crenvurști.

Mama a ieșit în fugă din încăpere și s-a întors cu una dintre păturile acelea din rezerva armatei, pe care le uram pentru că lâna îmi zgâria pielea. A aruncat-o asupra mea să stingă flăcările. Tata era plecat cu mașina, și atunci, mama ne-a înșfăcat pe mine și pe fratele meu mai mic, Brian, și s-a îndreptat în grabă spre rulota învecinată. Femeia care locuia în aceasta își întindea rufele la uscat. Avea cleștișori de rufe în gură. Pe un ton nenatural de calm, mama i-a explicat ce se întâmplase și a întrebat-o dacă ne putea duce cu mașina până la spital. Femeia și-a azvârlit cleștișorii și rufele chiar acolo, în noroi, și fără să adauge o vorbă, a alergat să-și aducă mașina.

Când am ajuns la spital, surorile medicale m-au întins pe o targă. Discutau în șoapte răsunătoare, îngrijorate, în timp ce tăiau ce mai rămăsese din rochița mea frumoasă, roz, cu o foarfecă strălucitoare. Apoi, m-au ridicat, m-au întins pe un pat mare de metal încărcat de cuburi de gheață și mi-au presărat o parte dintre acestea pe corp. Un doctor cu păr argintiu și ochelari cu ramă neagră a condus-o pe mama afară din salon. În timp ce plecau, l-am auzit cum îi spunea că era foarte grav. Surorile medicale au rămas în încăpere, aplecate asupra mea. Îmi dădeam seama că provocasem o încurcătură mare și stăteam în liniște. Una dintre ele mi-a strâns mâna și mi-a spus că o să mă fac bine.

-Știu, am răspuns eu, dar dacă n-o să se întâmple asta, va fi în regulă și așa.

Sora medicală mi-a strâns mâna din nou și și-a mușcat buza inferioară.

Încăperea era mică și albă, cu lumini strălucitoare și dulapuri de metal. M-am uitat pentru un timp la șirurile de buline minuscule de pe panourile tavanului. Cuburile de gheață îmi acopereau stomacul și coastele și mi se apăsau de obraji. Din colțul ochiului, am văzut o mână mică și murdară întinzându-se, la câțiva centimetri de fața mea și înșfăcând un pumn de cuburi de gheață. Am auzit un sunet răsunător, asemănător cu un ronțăit, și am aruncat o privire în jos. Era Brian, care mânca gheața.

Doctorii au spus că eram norocoasă pentru că rămăsesem în viață. Mi-au colectat fâșii de piele de pe partea superioară a coapsei și mi le-au pus peste zonele cu cele mai grave arsuri ale stomacului, ale coastelor și ale pieptului. Au spus că asta e o grefă de piele. După ce au terminat, mi-au înfășurat în pansamente toată partea dreaptă.

-Ia te uită, sunt o jumătate de mumie, i-am spus uneia dintre asistente. Ea a zâmbit și mi-a pus brațul drept pe o eșarfă, pe care au agățat-o de o traversă, să nu-l pot mișca.

Surorile medicale și doctorii au tot insistat să-mi pună întrebări:

-Cum de te-ai ars? Ți-au făcut vreodată părinții tăi vreun rău? De unde ai toate vânătăile și tăieturile astea?

Părinții mei nu mi-au făcut niciodată niciun rău, le-am răspuns eu. Am căpătat toate aceste tăieturi și vânătăi jucându-mă pe afară, iar arsurile, în momentul în care pregăteam crenvurști. Ei m-au întrebat ce căutam eu pe-acolo, pregătind crenvurști de una singură la trei ani. Era simplu, am zis eu. Nu trebuie decât să îi pui în apă și să-i fierbi. Nu era ca o rețetă complicată, pe care trebuia să fii suficient de mare încât s-o poți prepara. Cratița era prea grea s-o pot ridica atunci când era plină cu apă, de aceea, puneam un scaun lângă chiuvetă, mă urcam pe el, umpleam un pahar cu apă, apoi mă urcam pe un scaun lângă mașina de gătit și turnam apa în cratiță. Făceam chestia asta iar și iar, până când cratița ajungea să aibă îndeajuns de multă apă. Apoi, aprindeam mașina de gătit, iar când apa fierbea, aruncam crenvurștii în ea.

-Mama spune că sunt matură pentru vârsta mea, le-am zis eu, și mă lasă să gătesc de multe ori de una singură.

Două surori medicale s-au uitat una la cealaltă, iar una dintre ele a notat ceva pe o planșetă cu clamă. Am întrebat ce era în neregulă. Nimic, mi-au răspuns ele; nimic.

Din două în două zile, surorile medicale îmi schimbau bandajele. Le puneau pe cele folosite la o parte, făcute cocoloș și acoperite cu pete de sânge, un lichid galben și bucățele mici de piele arsă. Apoi, aplicau un alt bandaj, o fașă mare și delicată, peste arsuri. Noaptea, îmi treceam mâna peste suprafețele aspre și acoperite cu cruste ale pielii care nu era acoperită de bandaje. Uneori, îmi desprindeam crustele. Surorile îmi spuseseră să nu o fac, dar nu mă puteam abține să nu le rup cât se poate de lent, să văd cât de mare era bucata de piele pe care reușeam s-o desprind. După ce rupeam două dintre ele, mă prefăceam că își vorbesc una alteia pe voci piuitoare.

Spitalul era curat și strălucitor. Totul era alb – pereții, cearșafurile, uniformele asistentelor – sau argintiu – paturile, tăvile, instrumentele medicale. Toată lumea vorbea pe un ton calm, politicos. Era atât de liniște, încât puteai auzi încălțămintea cu talpă de cauciuc a surorilor medicale scârțâind pe toată întinderea coridorului. Nu eram obișnuită cu liniștea și ordinea, dar îmi plăceau.

De asemenea, îmi plăcea faptul că aveam propria mea cameră, dat fiind că, în rulotă, îmi împărțeam camera cu fratele și cu sora mea. Salonul meu de la spital avea chiar și un televizor propriu, fixat pe perete. Acasă, nu aveam televizor, astfel că m-am uitat la el fără încetare. Red Buttons și Lucille Ball erau preferatele mele.

Asistentele și medicii mă întrebau întotdeauna cum mă simt, dacă îmi era foame sau dacă aveam nevoie de ceva. Surorile medicale îmi aduceau mâncare delicioasă de trei ori pe zi, cu cocteil de fructe sau jeleu la desert, și îmi schimbau cearșafurile chiar dacă păreau curate. Câteodată, le citeam, iar ele îmi spuneau că sunt deșteaptă și citesc la fel de bine ca un copil de șase ani.

Într-o zi, o soră medicală cu păr blond, buclat și ochii fardați cu albastru mesteca de zor ceva. Am întrebat-o ce era, și mi-a spus că era gumă de mestecat. Nu auzisem niciodată de gumă de mestecat, și atunci, ea a ieșit din salon și mi-a adus un pachet întreg. Am scos un bețigaș, am desfăcut hârtia albă și foița sclipitoare, argintie de sub ea, apoi am cercetat guma cu aspect pudrat, de culoarea chitului. Am băgat-o în gură și am fost uimită de dulceața intensă.

-E foarte bună! am exclamat eu.

-Mestec-o, dar n-o înghiți, mi-a răspuns sora, râzând.

A zâmbit din toată inima și le-a adus pe celelalte asistente, să mă vadă cum îmi mestecam prima bucată de gumă. Apoi, mi-a adus prânzul și mi-a spus că trebuie să-mi scot guma din gură, dar să nu mă îngrijorez, că puteam să primesc un alt bețigaș după masă. Dacă voi termina pachetul, o să-mi cumpere altul.

Asta era partea minunată a spitalului. Nu trebuia să te temi niciodată că ți se vor termina niște lucruri precum mâncarea, gheața, sau chiar guma de mestecat. Aș fi fost fericită să rămân în spitalul ăla pentru totdeauna.

Când familia a venit să mă viziteze, ecoul certurilor lor, hohotelor lor de râs răsunător, cântecelor și țipetelor lor a răsunat prin încăperile liniștite. Asistentele le-au făcut “sst!”, iar Mama, Tata, Lori și Brian și-au coborât vocile timp de câteva minute, apoi, treptat, au redevenit gălăgioși. Toată lumea se întorcea întotdeauna să se uite la tata. Nu-mi dădeam seama dacă acest lucru se întâmpla pentru că el era atât de frumos, sau pentru că li se adresa oamenilor cu “amice” și cu “moșule”, și-și lăsa capul pe spate atunci când râdea.

Într-o zi, Tata s-a aplecat deasupra patului meu și m-a întrebat dacă surorile și medicii mă tratau așa cum se cuvine. Dacă nu o făceau, era pregătit să spargă niște mutre. I-am spus tatii cât de drăguță și de prietenoasă era toată lumea.

-Păi, bineînțeles că sunt, a răspuns el. Știu că ești fata lui Rex Walls.

Când Mama a vrut să afle ce anume făceau medicii și asistentele, de îi credeam atât de drăguți, i-am povestit despre guma de mestecat.

-Câh, a zis ea.

Nu era de acord cu obiceiul de a mesteca glumă, a continuat. Era un obicei dezgustător al claselor inferioare, iar sora medicală ar fi trebuit s-o consulte înainte să mă încurajeze într-un comportament atât de vulgar. A zis că îi va administra femeii ăleia un perdaf pe cinste, pe onoarea ei.

-Până la urmă, a adăugat Mama, eu sunt mama ta, și am și eu un cuvânt de spus în privința creșterii tale.

-Vă e dor de mine? am întrebat-o pe sora mea mai mare, Lori, în timpul unei vizite.

-Nu foarte tare, a răspuns ea. S-au întâmplat prea multe lucruri.

-Ca de exemplu?

-Chestiile obișnuite, nimic altceva.

-Poate că lui Lori nu-i e dor de tine, dulceața mea, dar mie îmi e foarte dor, a intervenit tata. Nu ar trebui să te afli în spelunca asta antiseptică.

S-a așezat pe patul meu și a început să-mi relateze povestea cu Lori, care a fost înțepată de un scorpion otrăvitor. O auzisem de vreo douăsprezece ori, dar încă îmi plăcea modul în care o povestea Tata. Mama și Tata explorau deșertul, când Lori, care avea patru ani, a întors o piatră, iar scorpionul care se ascundea sub ea a înțepat-o pe picior. Ea a fost cuprinsă de convulsii, i-a înțepenit corpul și a început să transpire abundent. Dar Tata nu avea încredere în spitale, astfel că a dus-o la un medic-vrăjitor Navajo, care a deschis rana cu cuțitul, a pus o pastă maronie-închisă pe ea și în curând, Lori a fost ca nouă.

-Mama ta ar fi trebuit să te ducă la vrăjitorul ăla în ziua în care ai ars, a spus tata, nu la șarlatanii ăștia înfumurați ieșiți de la Facultatea de Medicină.

Data viitoare când m-au vizitat, capul lui Brian era înfășurat într-un bandaj alb murdar, cu pete uscate de sânge. Mama a spus că se prăbușise de pe spătarul canapelei și își spărsese capul izbindu-se de podea, dar ea și Tata hotărâseră să nu-l aducă la spital.

-Era sânge peste tot, a povestit Mama, dar ne ajunge un copil în spital pe moment.

-Pe lângă asta, a adăugat Tata, capul lui Brian este atât de tare, că sunt sigur că podeaua a fost izbită mai tare decât el.

Lui Brian i s-a părut că răspunsul ăsta era amuzant și nu s-a mai putut opri din râs.

Mama mi-a spus că îmi băgase numele la o loterie din târg și câștigasem o plimbare cu elicopterul. Am fost entuziasmată. Nu fusesem niciodată într-un elicopter sau într-un avion.

-Și când mă duc să fac plimbarea asta? am întrebat.

-Deja ne-am dus noi, a răspuns Mama. A fost distractiv.

Din volum în curs de apariție la Editura Art. În românește de Lorena Lupu