Câți bani aduce un premiu literar?

“Sărăcia e imposibilitatea de a trăi fără să numeri”, zicea undeva Pascal Bruckner. Sigur, are dreptate, dacă e să te gândești că lipsurile te fac să te gândești, chinuitor, cum se pot împărți două paie la trei măgari, câți pași faci până la stația de tramvai – în termeni de tocire a pingelelor -, cât timp mai e până la salariu sau, de ce nu, câte zile mai are de trăit capra vecinului. Ei bine, de pe pajiștea lină și neclintită a acestei sărăcii care e starea noastră de normalitate, m-am apucat să număr premii literare, la noi și la vecini. Să văd cât atârnă în materie de bani sau de prestigiu.

Premiile literare sunt, fără doar și poate, o extraordinară mașină de vânzări. Motoarele lor au desigur capacitate cilindrică diferită și antrenează efecte cuantificabile. Există premii care vând o carte (cele care recompensează o operă individuală, de tip Booker sau Goncourt), sau care vând un autor (de tip Nobel), premii ce vând peste hotarele țării în care sunt acordate sau doar înlăuntrul lor. Potrivit unei anchete publicate în “Le Figaro littéraire” cu vreo doi ani în urmă, în Franța, premiul care vinde cele mai multe exemplare dintr-o carte este Goncourt – 400.000 de bucăți. E vorba de absorbția națională a cărții, fără să punem la socoteală traducerile ulterioare. Eticheta roșie cu Goncourt îngăduie cărții premiate să pătrundă în hypermarketuri și să aibă o difuzare glorioasă în toate marile lanțuri de librării. E un alt fel de a spune că francezii au încredere, aproape totală, în competența juriilor literare profesioniste, dar și în probitatea și preocuparea pentru valoare a juriilor de cititori neprofesioniști, ca în cazul Elle, Inter și Goncourt des lycéens.

Renaudot vinde de două ori mai puțin decât Goncourt, adică aproximativ 220.000 de exemplare. Pe locul trei e Femina, cu 155.000 de unități. Urmează, în ordine, Le Goncourt des lycéens, 125.000 de exemplare, Premiul cititoarelor revistei Elle, cu 120.000, Interallié, 95.000, Premiul cărții Inter, 60.000, Premiul librarilor, 55.000, Premiul FNAC, 50.000, și Médicis, cu 42.000 de exemplare.

La noi, premiile autohtone conferă prestigiu în breaslă, impun ierarhii, dau bine la CV, uneori aduc, pe lângă coronița de lauri, și bani autorului, dar nu produc niciodată vânzări spectaculoase. Tirajele pomenite mai sus sunt, pentru noi (public, autori și editori laolaltă) absolut halucinante.

Pe vremuri, existau premii care aduceau bani gârlă. Premiul de Stat pentru literatură, îmi mărturisea marele scamator Dan Deșliu, pe vremea când făceam înregistrările pentru o carte de interviuri-confesiuni, i-a oferit tihnă financiară aproape un deceniu. Potrivit unui decret din 1949 (anul apariției leului comunist) ajungea la 500.000 de lei. În 1961 se situa, în funcție de greutatea (aici, comentariile sunt de prisos) operei premiate, între 20.000 și 50.000 de lei, în condițiile în care un salariu mediu se învârtea pe la 400-500 de lei. O paranteză: deși, legal, nu se acorda decât o singură dată, DD, acest Usain Bolt al literaturii anilor 50, imposibil de depășit indoor, a înhățat, cu titlu de excepție, premiul de trei ori (1949, 1950, 1951). Premiul Uniunii Scriitorilor ajungea, prin anii ’80, la generoasa valoare de 10.000 de lei (adică vreo patru salarii decente) și cam tot atât atârna și premiul pentru debut literar al UTC.

După Revoluție, premiile literare s-au înmulțit ca ciupercile dar, în marea lor majoritate, rămân un soi de locală și simpatică aflare în treabă, cu parfum de provincie & libații, și recompense materiale minore. Tot ca o excepție, merită menționate premiile Prometheus (pentru Opera Omnia și Opera Prima), cu valoare de 100.000 și, respectiv, 10.000 de lei, în care laurii se decernează de către un juriu prestigios, dar care nu vizează exclusiv domeniul literar. Un premiu atractiv (10.000 de euro), dar îndreptat spre oaspeți de peste hotare, a fost (mai este?) Ovidius (alături de marele premiu al Festivalului), decernat unor somități care au onorat Festivalul “Zile și nopți de literatură” de la Neptun (printre laureați îi menționăm pe Jorge Semprun, Antonio Lobo Antunes, Amos Oz, Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk, Peter Esterhazy, Jean D’Ormesson, Milan Kundera, Alain Robbe-Grillet, Ismail Kadare, Yevgeny Yevtushenko, Irina Denezhkina, George Szirtes, Joey Goebel, Madeleine Thien, Ognjen Spahic). Amintim, cu titlu informativ, că un premiu similar (dar exclusiv pentru poezie) se acordă în Ungaria, “Janus Pannonius poetry prize” (acordat de către PEN club-ul maghiar), a cărui valoare este de 50.000 euro.

În aceste condiții, de limpede jenă financiară și de opacă privire managerială românească, discuțiile iscate de acordarea premiului pentru roman (aflat acum la prima sa ediție) “Augustin Frățilă” mi se par când nu malvolente, măcar oțioase. Că Augustin Frățilă era poet, iar nu romancier, zău dacă e un motiv de disensiuni. Numele premiului este pur simbolic și vrea să amintească de faptul că Augustin a lucrat până în ultima clipă a vieții la editura al cărei director, Mario De Mezzo, a avut ideea instituirii premiului. Laureatul va primi (dacă nu cumva, până în momentul publicării acestor rânduri, nu i-a și primit), suma de 10.000 de euro și, atenție, va beneficia de o reeditare a romanului, într-un tiraj de 1.000 de exemplare. Va avea deci prilejul să vâre la chimir o sumă generoasă (ba chiar foarte generoasă dacă e să ne gândim la drepturile de autor care se primesc în România mileniului III), să devină mai citit și mai căutat de editori. Altfel spus, cam tot ce-și poate dori un autor (în viață și în lucrare). Să ne împiedicăm, în aceste condiții, de faptul că dincolo de juriul profesionist (Alex. Ștefănescu, Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea-Enache, de o probitate și competență dincolo de orice suspiciuni), mai există și un juriu final, cel care hotărăște numele laureatului din cei cinci finaliști, compus din douăzeci de bloggeri de succes? Nu cred că are rost.

Chiar dacă unora un astfel de premiu le poate părea doar oglinda pusă la gura unui muribund, formula mi se pare onestă, iar priceperea literară a bloggerilor nu are de ce să ni se pară mai subțire decât cea liceenilor de la Goncourt sau a cititoarelor de la “Elle”. Adică două premii care funcționează de ani buni, într-o continuă creștere de prestigiu.