către seară, mă așez la picioarele tale.../ de Mircea Ivănescu

aș vrea să ies la plimbare, și ea, răsturnată adânc

în fotoliul de unde privește, prin neștiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din fața ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. și cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenția, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realității, pe care îl vede dincolo. eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturați cast, și pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)…și iară

aș vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, și vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.