Caută fata (I)/ de Raymond Chandler

Fragment din povestirea „Caută fata” inclusă în volumul IV din seria de  povestiri polițiste și cel care încheie integrala Raymond Chandler. Traducere de Virgil Stanciu.

În închisoare… ai mult timp de gândire la dispoziție. De pildă, te gândești la reîntâlnirea cu iubita pe care ai lăsat-o în urmă. Carmady, uriașul, are acum ocazia de a verifica la cald scenariile închipuite „la răcoare“.

Afară vântul roșu bate… în bar, doi clienți se bucură de liniștea dinaintea furtunii. Nu prea mult. Negăsind fata căutată, al treilea intrat își varsă amarul și gloanțele pe trista figură de la bar. De ce? Numai Marlowe știe.

Muzica de jazz răsună… dar nu într-un club de noapte, ci pe holurile unui hotel respectabil. Leopardi, regele trompetei, își face de cap cu câțiva amici. Fără să știe, detectivul hotelului întrerupe ultima reprezentație din viața marelui Rege.

Profesor Bingo… cel care apare la nevoie, când suferi din dragoste, și îți oferă o simplă cutiuță cu praf de prizat. Poți să o accepți sau nu. Joe o face. Și mai face ceva: o crimă perfectă sub inspirația prafului. Dar când praful dispare…

Tipul cel solid nu era problema mea. Nici atunci, nici mai târziu n-a fost; cu atât mai puțin este acum.

Mă aflam pe Central, Harlemul Los Angelesului, mai precis într-unul dintre cvartalurile „mixte“, unde încă existau localuri separate pentru albi și pentru cei de culoare. Eram în căutarea unui mic bărbier grec, pe nume Tom Aleidis, a cărui nevastă ținea morțiș ca el să se întoarcă acasă și nu pregeta să cheltuiască ceva bani ca să-i dea de urmă. O misiune pașnică. Tom Aleidis nu era un interlop.

Am ochit namila care stătea în față la Shamey’s, un bar etajat unde se jucau zaruri, strict pentru oacheși, nu prea atrăgător. Se uita în sus, la tuburile nefuncționale din reclama luminoasă, cu o expresie de încântare, ca un imigrant hămesit care admiră Statuia Libertății, ca unul care așteaptă de foarte multă vreme, după ce a parcurs un drum foarte lung.

Nu era doar mare. Era gigantic. Să tot fi avut vreo doi metri, îmbrăcat în hainele cele mai țipătoare pe care le-am văzut vreo-dată pe un bărbat cu adevărat voinic.

Pantaloni maro cu pliuri, o haină aspră, cenușie, cu nasturi mari ca niște bile albe de biliard, pantofi cafenii din piele întoarsă, cu intarsii din piele albă de ied, o cămașă cafenie, cravată galbenă, o uriașă garoafă roșie și o batistă decorativă, în culorile drapelului irlandez, frumos împăturită în trei colțuri și plasată sub garoafă. Pe Central Avenue, nu neapărat strada din lume pe care oamenii se îmbracă cel mai modest, cu dimensiunile și țoalele lui trecea la fel de neobservat ca o tarantulă pe o felie de pâine cu ambrozie.

Intră la Shamey’s, împingând ușile batante. Cele două canaturi abia se opriseră din mișcare când explodară din nou, în afară. Ceea ce a zburat prin aer și a aterizat în rigolă, cu un chițăit stri-dent și ascuțit, ca al unui șobolan rănit, fu un tânăr negru cu părul lins, într-un costum la două rânduri. Un „cafeniu“ de culoarea cafelei cu mai puțină frișcă. La tenul lui mă refer.

Totuși, nu era treaba mea. L-am urmărit pe flăcăul de culoare prelingându-se de-a lungul zidurilor. Nu s-a mai întâmplat nimic. Atunci am comis greșeala.

Am făcut pași pe trotuar până când am putut da și eu un brânci ușilor batante. Doar cât să arunc o privire înăuntru. Prea mult.

O mână suficient de mare ca să șezi pe ea m-a înhățat dureros de umăr și m-a cărat pe sus prin ușă și cale de trei trepte.

O voce blândă de bas mi-a șoptit la ureche:

– Locul de fumat e aici, amice. Poți găsi unul mai bun?

Am încercat să-mi fac loc cu coatele, ca să-mi recapăt puterea. Eram neînarmat. Trebușoara cu bărbierul grec nu mi se păruse a fi o misiune care s-o ceară.

Tipul mă înșfăcă din nou de umăr.

– E o speluncă din alea, am zis.

– Să nu spui așa ceva, amice. Beulah a lucrat aici. Mica mea Beulah.

– Du-te sus și convinge-te singur.

El mă săltă peste încă trei trepte.

– Mă simt grozav, zise. N-aș vrea să mă supere cineva. Hai să urcăm amândoi și poate ne înmuiem buzele în ceva alcool.

– Nu te vor servi, l-am prevenit.

– N-am mai văzut-o pe Beulah de opt ani, amice, zise el moale, zdrobindu-mi umărul fără să-și dea seama. Nu mi-a scris de șase. O fi având motivele ei. Dar lucra aici. Tu și cu mine mergem sus.

– În regulă, am zis. Vin sus cu tine. Dar pe propriile mele picioare. Nu trebuie să mă cari tu. Sunt sănătos. Numele meu e Carmady. Am crescut mare. Mă duc singur la baie și așa mai departe. N-am nevoie de transport.

– Micuța Beulah a lucrat cândva aici, repetă el blând.

Nici nu mă ascultase.

Am continuat să urcăm scările. M-a lăsat s-o fac pe picioarele mele.

În colțul îndepărtat, dincolo de bar, era o masă pentru zaruri și ici, colo se zăreau câțiva mușterii. Vocile care se tânguiau în jurul mesei se curmară instantaneu. Ochii se ridicară spre noi, în tăcerea aceea letală, neomenească, a unei rase de extratereștri.

Un negru mare se rezema de contoar, în cămășuță cu mâneci scurte și cu brasiere roz pe brațe. Un fost pugilist, lovit cu tot ce vrei, mai puțin un pod de beton. Se dezlipi de bar și înaintă spre noi, cu genunchii îndoiți și mersul legănat de boxer.

Puse o mână lată pe pieptul țipător îmbrăcat al namilei. Mâna lui nu arăta mai mare decât un buton de cămașă.

– Albii n-au ce căuta aici, frati-miu. Numa’ noi, colorații. Cu regret.

– Unde-i Beulah? întrebă tipul uriaș, cu vocea lui moale de bas, potrivită cu fața lată și cu ochii negri, lipsiți de profunzime.

Negrul nu râse cu adevărat.

– Nicio Beulah, frati-miu. Nici curve, nici fete, numa’ jocu’. Numa’ jocu’, frati-miu.

– Ai face bine să-ți iei laba de pe mine, zise tipul cel solid.

Gorila făcu și el o greșeală. Îl lovi. Am observat cum își lasă umărul în jos, să pună toată forța trupului în croșeu. Un croșeu frumos, curat. Namila nici nu se obosi să-l pareze.

Își scutură capul și-l apucă pe omul de ordine de grumaz. Se mișca rapid pentru dimensiunile lui. Gorila încercă să-l lovească cu genunchiul. Namila se întoarse spre el și-l îndoi, înhățându-l de centură pe la spate. Brăcinarul se rupse. Matahala își puse, simplu, palma lată pe spatele bătăușului și-l îmbrânci de-a lungul încăperii înguste. Gorila se izbi de peretele opus, cu o bufnitură care, probabil, s-a auzit până în Denver. Apoi alunecă lent pe perete în jos și rămase, nemișcat, pe podea.

– Așa, mormăi uriașul. Acuma tu și cu mine bem ceva. Ne-am dus la bar. Barmanul lustruia grăbit tejgheaua. Câte doi, câte trei, mușteriii ieșiră, nefăcând zgomot pe pardoseala goală, nefăcând zgomot pe scările întunecoase, necarpetate. Picioarele care se îndepărtau abia dacă fâșâiau.

– Whisky cu lămâie, comandă tipul solid. Am primit whisky cu lămâie.

– Știi cumva unde e Beulah? întrebă impasibil uriașul, ștergând cu limba o picătură de băutură de pe marginea paharului.

– Beulah, zici? scânci barmanul. N-am văzut-o p-aci de mult. Nu în ultima vreme, nu, dom’le.

– De când lucrezi aici?

– De vr’un an, socot. Cam de-un an, da, dom’le. Cam…

– De când îi cotețul ăsta un bârlog pentru cioroi?

– Cine zice?

Namila strânse, în dreptul șoldului, un pumn cât o vadră.

– De cinci ani, pe puțin, m-am băgat eu. Tipul ăsta n-are cum să știe ceva despre o fată albă, numită Beulah.

Omul solid îmi aruncă o privire de parcă abia ieșisem dintr-o găoace. Se părea că băutura nu avea un efect pacificator asupra lui.

– Cine dracu’ te-a poftit să-ți bagi nasu’?

I-am zâmbit. Am avut grijă să fie un zâmbet larg, prietenos.

– Eu sunt cel care a intrat aici cu tine. Ori ai uitat? Mi-a răspuns cu un rânjet alb, sec.

– Whisky cu lămâie, îi porunci barmanului. Scutură-ți păduchii din pantaloni. Servește.

Barmanul se foia de colo colo, detestându-ne din albul ochilor. Localul era acum pustiu, cu excepția noastră, a barmanului și a gorilei prăvălite lângă peretele îndepărtat.

Omul de ordine gemu și se mișcă. Se rostogoli într-o parte și începu să se târască încet de-a lungul plintei, ca o muscă fără o aripă. Uriașul nu-i acordă nicio atenție.

– N-a mai rămas nimic din local, se plânse el. Aveau o scenă și o orchestră și niște odăi drăguțe unde te puteai distra. Beulah scotea niște triluri! Roșcată. A dracului de drăguță. Urma să ne căsătorim, când am picat de fraier.

Aveam fiecare în față câte un nou whisky cu lămâie.

– Cum așa? l-am întrebat.

– Unde credeai că am petrecut ăi opt ani de care-ți povesteam?

– În Cabana de Piatră Singuratică a cuiva, am zis.

– Exact! zise el și se bătu în piept cu un deget mare cât o bâtă de baseball. Steve Skalla. Jaful armat de la Great Bend, din Kansas. Patruzeci de miare. M-au găjbit chiar acolo. Eram ceea ce… Hei!

Gorila ajunsese la o ușă din spate și căzuse prin ea. O încuietoare țăcăni.

– Unde dă ușa aia? întrebă namila.

– Aia… ăla-i biroul lui Mistah Montgomery, domnu’. El îi bossu’. Și-o căpătat înapoi birou’…

– Poate că știe el, zise uriașul. Își șterse buzele cu batista drapel irlandez și o rearanjă, grijuliu, în buzunar. Ar fi bine să nu facă pe deșteptu’. Încă două whisky cu lămâie.

Străbătu sala până la ușa de dincolo de masa pentru zaruri. Broasca i se împotrivi o clipă, după care un panel căzu la pământ, iar el intră și trase ușa după el.

La Shamey’s domnea acum o liniște totală. L-am privit pe barman.

– Tare, tipu’, i-am zis. Ușor de înfuriat. Înțelegi ideea. Își caută fosta drăguță, care a lucrat aici, când localul era pentru albi. Ai ceva artilerie acolo în spate?

– Credeam că ești cu el, zise, suspicios, barmanul.

– N-am avut de ales. M-a tras după el. N-aveam chef să mă arunce peste vreo casă.

– Sigur. Am o pușcă cu alice, mă informă barmanul, tot bănuitor. Dădu să se aplece sub tejghea, dar încremeni în poziția aceea, dându-și ochii peste cap.

Se auzi o bufnitură surdă în spatele localului, dincolo de ușa închisă. Poate o ușă trântită. Poate un foc de revolver. Un singur sunet. Altul nu mai urmă.

Barmanul și cu mine am așteptat prea mult, întrebându-ne ce putea fi zgomotul acela. Neplăcându-ne să ne imaginăm ce ar putea fi.

Ușa din spate se deschise și apăru namila, cu un Colt 45 automat, armă militară, ca o jucărie în mâna lui.

Mătură încăperea cu o privire rapidă. Rânjetul lui era plin de tensiune. Arăta ca unul care putea jefui de unul singur banca din Great Bend de patruzeci de bătrâne.

Veni spre noi cu pași iuți și silențioși, incredibili la unul de talia lui.

– Sus, negroteiule!

Barmanul se îndreptă de spate încet, verde la față; își ținea în aer mâinile goale.

Namila mă pipăi de arme și se îndepărtă de noi cu un pas.

– Nici domnul Montgomery nu știa unde e Beulah, zise el blând. A încercat să mi-o spună… cu ăsta. Agită revolverul. Adio, jigodiilor. Ai grijă pe unde dai cu mopul.

Dispăru pe scări în jos, foarte repede, foarte silențios.

Am făcut un salt în spatele barului și am pus mâna pe pușca cu țeavă retezată care stătea acolo, pe poliță. Nu ca să trag în Steve Skalla. Nu era treaba mea. Ca să nu tragă barmanul în mine. Am străbătut încăperea și am intrat pe ușa cu pricina.

Gorila zăcea pe podeaua holului, cu un cuțit în mână. Era inconștient. I-am luat cuțitul și am pășit peste el printr-o ușă pe care scria Birou.

Domnul Montgomery se afla acolo, în spatele unui birouaș scrijelit, lângă o fereastră parțial bătută în scânduri. Îndoit ca o batistă ori ca o țâțână.

Un sertar era deschis sub mâna lui dreaptă. Pe hârtia care îl căptușea se vedea o pată de ulei.

Nu fusese o idee prea grozavă, dar de acum încolo n-avea să mai aibă idei bune.

Nu s-a mai întâmplat nimic cât timp am așteptat să vină poliția. Când a sosit, barmanul și gorila dispăruseră. Eu mă încuiasem cu domnul Montgomery și cu pușca. Pentru orice eventualitate. Cel însărcinat cu acel caz era Hiney. Un detectiv-locotenent cu fălci înguste, extrem de mocăit, cu mâini lungi și galbene, pe care le ținea pe genunchi în timp ce mă interoga la Circumscripție în odaia cât un dulap. Avea cămașa cârpită sub colțurile gulerului țeapăn, de modă veche. Părea sărac, acru și onest.

Asta se întâmpla cam cu o oră mai târziu. Știau deja totul despre Steve Skalla, din dosarele lor. Aveau până și o fotografie, veche de zece ani, în care arăta la fel de lipsit de sprâncene ca o chiflă franțuzească. Unica necunoscută era unde putea fi găsit.

– Un metru nouăzeci, zise Hiney. O sută cinșpe kilograme. Un ins de talia lui nu ajunge departe, nu în țoalele alea fistichii. Și e prea zorit ca să-și cumpere alte haine. De ce nu l-ai umflat?

I-am înapoiat fotografia și am râs.

Hiney îndreptă spre mine un deget lung și galben și zise, pe un ton amar:

– Carmady, detectiv particular dur, ha? Un bărbat de un metru optzeci, cu un maxilar bun de spart pietre. De ce nu l-ai umflat?

– Încărunțesc pe la tâmple, i-am răspuns. Și n-aveam pistolul la mine. El îl avea. Nu mă aflam acolo într-o misiune care să-ți ceară să te joci cu pistolul. Skalla m-a agățat, pur și simplu. Am, câteodată, pe vino-ncoa’.

Hiney îmi aruncă o privire nimicitoare.

– Bun, am zis. De ce ne ciorovăim? L-am văzut bine pe individ. Putea vârî un elefant în buzunarul de la vestă. Și nici nu știam că a ucis pe cineva. O să-l prindeți voi.

– Mda, bombăni Hiney. Ușor. Dar nu-mi place să pierd niciun minut cu crimele astea sclipicioase. Fără fotografi. Fără spațiu. Nici trei rânduri la faptul divers. Dracu’ s-o ia, au fost cinci fumurii – cinci, bagă de seamă – care și-au scrijelit unul altuia amurguri din Harlem pe trupuri, odată, pe East Eighty-four. Morți toți. Carne sleită. Iar… vânătorii de știri nici n-au catadic-sit să intre.

– Arestați-l cu politețe, am zis. Altminteri pune la pământ un pluton de agenți de stradă. Atunci vi s-ar acorda suficient spațiu.

– Atunci cazul n-ar mai fi al meu, mârâi Hiney. Bun, ducă-se dracului. Am dat sfară-n țară prin radio. Nimic de făcut decât să așteptăm.

– Caută fata, am zis. Pe Beulah. Skalla asta va face. Asta-i ținta lui. Totul a pornit de la fată.

– Caut-o tu, îmi propuse Hiney. N-am mai pus piciorul într-un cuib al plăcerilor de douăzeci de ani.

– Cred că eu m-aș simți ca acasă. Cât oferi?

– Sfinte Sisoe, omule, poliția nu angajează detectivi particulari! Cu ce să-i plătească?

Își răsuci o țigară, luând tutunul dintr-o cutie de tablă. Ardea doar într-o parte, ca un incendiu de pădure. În cămăruța vecină, un tip răcnea la telefon, furios. Hiney își răsuci, mai meticulos, încă o țigară și o aprinse și pe asta. Își încleștă iar mâinile osoase pe genunchii ascuțiți.

– Gândește-te la reclamă, i-am spus. Pariez pe două’șcinci că o găsesc pe Beulah până să-l puneți voi pe Skalla în spatele gratiilor.

Locotenentul medită. Parcă și-ar fi numărat banii din cont cu pufăielile din țigară.

– Maximum zece, vorbi el. Și e numai a mea, proprietate privată. L-am privit lung.

– La tariful ăsta nu lucrez. Dar dacă reușesc să termin într-o zi – și nu te ții scai de mine –, o fac pe gratis. Doar ca să-ți demonstrez de ce de douăzeci de ani ești tot locotenent.

Nu i-a tihnit replica asta mai mult decât îmi plăcuse mie a lui, cea despre cuibul plăcerilor. Dar am bătut palma.

Mi-am scos vechiul Chrysler din parcarea oficială și am șofat înapoi spre zona Central Avenue.

Shamey’s era închis, vezi bine. Un polițist în civil care-ți sărea în ochi de la o poștă ședea în față într-o mașină, citind ziarul cu un singur ochi. N-am înțeles la ce bun. Nimeni de acolo nu știa nimic despre Skalla.

Am parcat după colț și am intrat în holul diagonal al unui hotel pentru negri, numit Sans Souci. Două rânduri de scaune tari, goale, stăteau față în față, despărțite de o fâșie de covor din fibre. La re-cepție ședea un tip pleșuv, cu ochii închiși și mâinile puse una peste cealaltă pe tăblia tejghelei. Moțăia. Purta o cravată Ascot, cu nodul legat cam prin 1880, iar piatra verde a acului de cravată mai că ajungea la mărimea unei pubele. Bărbia lui lată, moale, se împătu-rea frumos pe cravată, iar mâinile îi erau grase, pașnice și curate.

O placă de metal cu litere reliefate de lângă cotul lui spunea:

Hotel aflat sub protecția International Consolidated Agencies, Inc.

Când deschise un ochi i-am arătat semnul cu degetul și i-am zis:

– De la DPH, verificare. Aveți vreo problemă?

DPH înseamnă Departamentul de Protecție a Hotelurilor. O secție a unei agenții mai cuprinzătoare, care se ocupă de emiță-torii de cecuri fără acoperire și de cei care o șterg pe scara din dos, lăsând în camere valize uzate pline de cărămizi.

– Problemele, frate, zise el cu un glas pițigăiat, sonor, sunt beleaua de care tocmai am scăpat. Își coborî vocea și adăugă: Nu acceptăm cecuri.

M-am rezemat în cot, lângă mâinile lui suprapuse, și am făcut să se învârtă o monedă de douăzeci și cinci de cenți pe lemnul gol, scrijelit.

– Ai auzit ce s-a întâmplat azi-dimineață la Shamey’s?

– Frate, am uitat.

Acum ambii ochi îi erau larg deschiși și se holba ca prin ceață la moneda care se învârtea.

– A fost lichidat șefu’, l-am informat eu. Montgomery. Gâ-tul frânt.

– Domnu’ să-l aibă în pază, frate. Vocea îi mai coborî puțin. Detectiv?

– Particular, într-o misiune privată. Și recunosc un om care poate păstra lucrurile așa cum sunt, când văd unul.

Mă măsură cu privirea și închise ochii la loc. Am mai dat un bobârnac monedei. Nu rezista să nu se uite la ea.

– Cine-i făptașul? întrebă el șoptit. Cine l-a aranjat pe Sam?

– Un dur abia ieșit de la pârnaie, ofuscat că stabilimentul nu mai este pentru albi. Cândva era, dacă mai ții minte.

Individul nu mi-a răspuns. Moneda a căzut pe o parte cu un zornăit ușor și a rămas nemișcată.

– Zi cum vrei să jucăm, l-am îndemnat. Să-ți citesc un paragraf din Biblie ori să-ți ofer ceva de băut? Tu alegi.

– Frate, răspunse el sonor, nu știu de ce, dar îmi place să citesc Biblia în cadru intim, în familie. Apoi adăugă repezit, cu vocea de discutat afaceri: Treci iute de partea asta a tejghelei.

Am trecut dincolo și am scos din buzunarul de la spate al pan-talonilor o sticlă de bourbon, pe care i-am înmânat-o sub protecția biroului. El turnă precipitat în două păhărele, îl deșertă pe al său cu o mișcare lină, expertă, și ascunse sticla.

– Ce vrei să afli? mă întrebă. Nu există crăpătură în trotuar pe care să n-o cunosc. Da’ poate nu vreau să vorbesc. Tăria asta a picat la țanc.

– Al cui era Shamey’s până să devină un local pentru negri? El mă privi lung, surprins.

– Numele bietului păcătos, frate, era Shamey.

Am gemut.

– Cu ce naiba m-au echipat în loc de creier?

– E mort, frate, unit cu Domnu’. A răposat în una mie nouă sute douăzeci și nouă. Intoxicare cu alcool metilic. Și el care exact cu asta se ocupa! Își ridică iarăși vocea până la nivelul sonor. În același an când bogătanii și-au pierdut bunurile mobile și nume-raru’. Vocea îi coborî din nou. Eu n-am pierdut niciun sfanț.

– Pun pariu că nu. Mai toarnă. L-a moștenit careva, cineva care se mai numără printre vii?

El mai turnă câte un păhărel și îndesă ferm dopul în sticlă.

– Două-s destul înainte de dejun, zise. Mulțam, frate. Stilul tău de abordare este o mângâiere pentru demnitatea omului. Își drese glasul: Avea o nevastă, zise. Vezi în cartea de telefoane.

A refuzat sticla. Mi-am pus-o la loc în buzunar. Ne-am strâns mâinile, apoi el și le-a culcat pe tejghea și a închis ochii.

Pentru el, conversația era încheiată.

Fragment din povestirea „Caută fata” inclusă în volumul IV din seria de povestiri polițiste și cel care încheie integrala Raymond Chandler, în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Virgil Stanciu