Cauzele juste

La inceputul lunii mai, revista franceza Le Nouvel Observateur dadea de stire ca scriitorul german Peter Handke a fost prezent la inmormantarea lui Slobodan Milosevici, fost presedinte al Iugoslaviei, decedat in timp ce la Tribunalul Penal International de la Haga se desfasura un proces in care era invinuit de genocid si crime de razboi. In Franta, la Comedia Franceza, administratorul teatrului a suspendat programarea piesei dramaturgului german – Calatorie in tara sonora sau Arta intrebarii -, motivand ca “prezenta lui Peter Handke la inmormantarea lui Milosevici este o jignire adusa victimelor”. Cum era de asteptat, decizia a starnit din nou argumentele unei dezbateri niciodata stinse si greu de inchis printr-o concluzie. Marcel Bozonnet, administratorul Comediei, isi motiveaza actiunea printr-o “atitudine personala”: el “nu vrea sa dea mana cu un om care pune sub semnul intrebarii marturiile jurnalistilor si lucrarile istoricilor”. Dar teatrul nu este salonul particular al lui Bozonnet. Din punctul sau de vedere, Handke isi explica prezenta la inmormantarea lui Milosevici prin nevoia de a comemora si pe “celelalte victime”, pe sarbii masacrati de musulmani. Scriitorul este revoltat de reductionismul unor discursuri, de superficialitatea comparatiilor, de felul cum opinia publica si-a insusit adevaruri gata mestecate.

In apararea lui Handke a fost redactata o petitie, semnata de Elfriede Jelinek (Premiul Nobel pentru literatura), Patrick Modiano, Luc Bondy si multi altii. Semnatarii nu impartasesc opiniile politice ale lui Handke, dispus sa-l considere pe Milosevici o victima a manipularilor propagandistice. Ministrul Culturii, Renaud Donnedieu de Vabres, i-a trmis lui Bozonnet o scrisoare devenita publica: administratorul e invitat sa faca diferenta intre opiniile cetateanului si cele ale omului public. Cu alte cuvinte, autoritatea statului nu doreste introducerea de sanctiuni pentru delictul de a “gandi altfel”. Alti semnatari de petitii apara actiunea lui Bozonnet in numele adevarurilor rostite in sala Tribunalului de la Haga, acuzandu-l pe Handke ca adauga “la cecitatea politica, negarea faptelor istorice”.

Conflictul declanseaza nu o dezbatere despre Milosevici, nici una despre opiniile politice ale lui Handke, ci una despre cenzura. Cand a propus piesa in repertoriu (in 1994), Bozonnet a considerat-o “foarte frumoasa”. Razboiul din Iugoslavia era in plina desfasurare si opiniile lui Handke erau aceleasi. In dezbaterea de acum, calitatea piesei nu este subiect de discutie. Textul, bun sau rau, si eventualul spectacol nu au nici o legatura cu opiniile lui Handke despre Serbia, cu adevarul despre Milosevici sau cu alte probleme ale scenei politice. Dar de la “Afacerea Dreyfus” incoace, traditia Parisului intelectual este apararea cauzelor juste: cu cat talentul celor implicati este mai vizibil, cu atat creste sensibilitatea publica fata de subiectul discutat. Cauzele juste implica aparatori si acuzatori, conflictele se transfera de la tribunal in paginile ziarelor si revistelor, unde se infrunta nu atat argumentele, cat “listele”. Transferul implicit de autoritate ar putea fi tradus cam asa: “Pentru ca am tiraje mari, pentru ca am premiul Nobel, pentru ca ma cititi ca scriitor sau ma admirati ca actor, trebuie sa fiti alaturi de mine cand sustin ca…”. Prin inflatie, apararea cauzelor juste a evoluat in contrariul ei: nu prestigiul indreptateste interventia, ci interventia devine izvorul prestigiului. Patima polemica stinge intrebarile reale al problemei: are dreptate Handke cand afirma intr-o scrisoare deschisa ca focalizarea excesiva asupra victimelor musulmane sau croate nedreptateste memoria victimelor din randul sarbilor? Dar prezenta scriitorului la inmormantarea lui Milosevici este de natura sa reechilibreze balanta dreptatii? Putin probabil. Dramaturg fiind, Handke trebuie sa stie ca adevarul apare – cand apare – dupa ce oamenii vii produc probe si nu argumente de autoritate. Pana atunci, condamnarea autorului din cauza opiniilor omului este un act grabit de cenzura, de inlocuire a rationamentului cu sentimentele. Si, daca e vorba de sentimente, atunci sa inceapa spectacolul! Cel de pe scena, nu cel din ziare si reviste.