Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Caz închis (IV)/ de Stelian Țurlea

Procurorului Sandu Ciocan aproape că-i uitase lumea numele, toți îi spuneau Micuțul. În contrast cu numele, era un bărbat înalt și lat în umeri, cât un urs, cu ochi mici și urechi mari clăpăuge, fruntea brăzdată de șanțuri și părul rar lins pe spate.

Stelian Turlea · 13 iunie 2013 · 6 min de citit

Procurorului Sandu Ciocan aproape că-i uitase lumea numele, toți îi spuneau Micuțul. În contrast cu numele, era un bărbat înalt și lat în umeri, cât un urs, cu ochi mici și urechi mari clăpăuge, fruntea brăzdată de șanțuri și părul rar lins pe spate. Numai mușchi. Imposibil să nu-l recunoști într-o mulțime. Iarnă și vară nu umbla decât într-un costum cenușiu strâns pe el, plesnea la încheieturi, cu pantalonii veșnic boțiți și mânecile hainei mai scurte, de ziceai că-i primită de pomană. Mulți se întrebau cum se făcea ca un procuror cu câștigurile lui să nu aibă decât un costum, dar dulapul îi ascundea vreo zece identice, era imposibil să nu te prinzi după o vreme, toate boțite și roase la manșete. Toate cămășile lui erau albe, le purta cu nasturele gulerului descheiat și cravată vișinie, neglijent înnodată. Un munte de om și nimeni nu știa de ce i se spunea Micuțul, apelativul îl însoțise oriunde lucrase, până și el se obișnuise.

Venise de câteva luni în București, detașat din Dobrogea, însoțit de faima de a fi stat prea aproape de o mână de personaje corupte pe care nimeni nu le clintea din scaunele lor, deși toți vedeau cum fac avere doar combinând fire și relații. Nu-i deranjase nici măcar cu vreo întrebare. Se scrisese despre el că cercetase în libertate un om de afaceri care călcase un copil pe trecere de pietoni cu jeepul la volanul căruia se urcase beat criță. După care omul scăpase basma curată. Un oraș întreg se revoltase. La scurt timp s-a dovedit că și autorul articolului avea un parapon pe procuror pentru că-i arestase o rudă și nu mai știai unde-i capătul de adevăr. Mai umbla vorba că ascultă orbește sfaturile unui lider politic local care-i înlesnise plecarea la București să aibă o mână capabilă să-l spele în forurile mai înalte. Dar asta s-ar fi putut spune despre mulți și nu era cine știe ce scofală, oricum veneau alegerile și liderul își putea pierde influența pe cale naturală. Se mai spunea că-i place să-i trimită după gratii pe cei prinși chiar și pe o simplă supoziție și judecătorii nu mai pridideau să-i respingă cererile de arestare.

Peste toate, mai făcea și pe șeful, se investise singur și nu-i scoteai din cap că nu le poate da ordine colegilor când i se năzare. Îi scotea din sărite pe mulți pentru că, orice părere ar fi avut, de partea unuia sau altuia, versiunea lui trebuia să fie sută la sută cea bună.

Victor Stamate era prea hârșit să creadă toate vorbele de clacă.

Dar nu-i plăcuse procurorul pentru că, una, două îi îndemna pe polițiști să-i rețină pe oameni. Dacă n-ai probe, e aiurea să-i reții, oricum îi eliberează judecătorii. Micuțul se încăpățâna s-o facă și în arestul poliției era mai mereu înghesuială.

La scurtă vreme după ce fusese detașat băgase după gratii un țigan frumos ca o cadră, întorceau capul după el femei și bărbați, de-abia îi dăduseră tuleiele, cânta la vioară într-un restaurant și furase un portofel, sau așa credea patronul, pentru că era singurul mai oacheș prin preajmă.

Dar n-a mai apucat. Nimeni nu știa de unde făcuse rost de-o curea, poate nu i-o luaseră, în graba să-l închidă, poate nu-l controlaseră bine și avea o dublură, l-au găsit după câteva ore atârnat cu limba scoasă și după o zi sau două au dat și de portofel, patronul se jura mai departe că hoțul nu putea fi decât țiganul, mereu ăștia fură și mint.

Victor Stamate era convins că închisoarea nu-nseamnă nimic, nu face decât să te îndârjească și mai tare, îi trimiți acolo doar când ai dovezi de necontestat. Istoria cu țiganul l-a convins o dată mai mult.

Nici nu-l văzu bine pe Victor Stamate și Micuțul îi aruncă întrebarea tipică:

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească

Citește și