Caz închis (VI)/ de Stelian Țurlea

Ana Știrbu a zăcut până spre dimineață. O rugase pe Rosamunda s-o lase singură, să se liniștească. A acceptat ceaiul fierbinte. A acceptat și ceșcuța cu rom. Nu băuse niciodată rom. Când l-a turnat în ceai era sigură că Rosamunda, care era de față, n-o va mai deranja până la ziuă. Avea nevoie să-și reamintească tot ce se petrecuse, fără să fie tulburată.

Niciodată nu-și acceptase starea de amantă en titre a celui mai mare scriitor în viață. Era măgulitor. Știa că e invidiată, o mulțime de femei și-ar fi dorit să fie în locul ei. Dar pe ea n-o mulțumea. Șușotelile de admirație le lua ca pe bârfe. Se simțea plebee, ființă de categoria a doua, murdară. Ieșea în lume cu Emil Sorescu, erau nelipsiți de la sindrofii simandicoase, cunoscuseră oameni care se ridicaseră pe scara socială și căzuseră, dispărând, alții în privirile cărora sclipea dorul de a parveni mai repede. Nu era lumea ei, ci doar o lume în care trăia, iar pentru Emil o lume fără de care n-ar mai fi avut vreun rost, pentru că îi oferea subiectele. 

Nu lipsiseră bărbații care o măsurau hulpavi din priviri, lăsând-o să le înțeleagă dorința, numai că nu spuneau dacă poți fi a lui, poți fi și a mea. Zâmbetul ei disprețuitor îi paraliza, dădeau înapoi. Știa că unii îi deveniseră în clipa următoare dușmani și se alăturau mulțimii care colporta bârfe despre ea. A durut-o în primii ani, pe urmă se amuza. Când îi revedea, îi provoca pe cei care nu-și ascunseseră pofta pe vremuri și fuseseră respinși, făcându-i să priceapă cât de ridicoli fuseseră.

Dacă era întrebată, vorbea despre prietenia ei cu scriitorul, marea literatură e plină de prietenii platonice între creatori și muzele lor, nu putea fi contrazisă. Mustăceau doar la auzul cuvântului muză.

La începuturi, Emil Sorescu era dornic s-o vadă mai des și mai mult. Petreceau multe nopți cu pasiune. Când a aflat că nu putea avea copii, pasiunea lui Emil Sorescu părea să fi sporit. I-a mărturisit că nu voia să cadă din nou în plasa cuiva care apare la ușa lui cu burta la gură sau cere pensie alimentară.

• Cât de meschin ești! a fost tot ce a spus Ana Știrbu, dar l-a strâns în brațe și i-a cerut să facă dragoste cu ea din nou.

Dar niciodată Ana Știrbu nu s-a obișnuit. N-o interesa gura lumii. Știa că trece în ochii multora drept romantică și exaltată, că o parte dintre elevi îi râd în spate, că până și Rosamunda se lăsase păcălită. Cu Rosamunda îi era comod, o simțea ca pe o pavăză după care se putea oricând retrage, nicio lovitură să nu ajungă la ea. Apărată chiar și în fața lui Emil Sorescu.

O întrebase o dată:

• Ce mai face prietena ta, lesbiana?

I-a replicat dur, uluindu-l:

• O singură dată dacă mai spui asta, nu mă mai vezi! Nimeni n-a făcut pentru mine ce a făcut ea!

Dar Anei Știrbu nu-i plăcea situația pentru ea însăși. Nu voia să fie doar amantă. Cu anii, pasiunea de la început se estompase, mai ajungeau din când în când în pat, el – cu ardoare, ea – cu nonșalanță.

Știa cât de afemeiat este și că nu rezista să nu se culce cu orice femeie plăcută ochiului pe care o întâlnea. Prima oară când în timpul unei vizite simțise în casă un parfum asemănător cu al ei a fost șocată, dar n-a întrebat nimic, ar fi intrat în pământ de rușine dacă el i-ar fi râs în nas. Trebuia întâi să devină imună. Nu i-a luat mult timp. Mai știa că Emil Sorescu le disprețuiește pentru ușurința cu care i se dăruiau. Știa și cât de repede se descotorosea de ele. Se prefăcea însă că e convinsă că e singura femeie din viața lui. Lupta și stratagemele lui să-și ascundă aventurile, capacitatea fără limite de a inventa scuze, povești, justificări, dezvinovățiri aproape că o făceau să-l admire.

Dar voia să fie și altceva. Nu i-a displăcut când s-a gândit că lumea i-ar putea spune Doamna Sorescu. Au discutat despre asta, scriitorul s-a arătat surprins:

• Doar am stabilit demult că nu mă însor cu tine. Cu nimeni. Mi-ajung două experiențe.
• Asta a fost pe vremuri.
• Ce s-a schimbat?
• Tu te-ai schimbat.
• Ce vrei să spui?
• Te apropii de 70. O să-ți pierzi puterile. Ești un bărbat grozav în continuare, dar va veni o zi în care nu vei mai fi.
• Frumoasă perspectivă îmi descrii.
• O să vrei să fie cineva lângă tine, a continuat, imperturbabil, Ana Știrbu.
• Și n-ai să-mii fii decât dacă-mi vei fi nevastă?
• Dac-o să-ți fiu nevastă, o să fiu obligată să rămân lângă tine, orice gânduri aș avea, chiar dacă nu mi-aș mai dori.

L-a pus pe gânduri. L-a enervat. A acuzat-o de șantaj. A boscorodit-o și i-a amintit câte făcuse pentru ea.

Ce-ai făcut?

Te-am scos în lume!

Ca să te admire lumea că ești potent și ți-ai tras amantă tânără!

Nu poți fi atât de afuristită!

Nu poți fi atât de meschin și de nerecunoscător!

A refuzat s-o vadă câteva săptămâni, după care a chemat-o, ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic.

Ana Știrbu a continuat să insiste.

Obișnuiau să bea câte o sticlă de vin împreună și cu timpul a observat că Emil Sorescu nu mai rezistă la băutură ca pe vremuri. A început să-l tachineze cu zvonurile ajunse la urechile ei despre aventurile lui, despre care spunea imediat că e convinsă că sunt fabulații, născociri ale unor minți invidioase. Emil Sorescu n-avea replică. Iar limba împleticită îl împiedica să peroreze cum obișnuia. Arăta atât de frustrat că devenea înduioșător. Alteori îi istorisea zvonurile despre posibila lui căsătorie cu cutare doamnă sau cutare domnișoară, iar el, în timp ce-și umplea din nou paharul, alb la față, se revolta și jura că nimic nu este adevărat, de-abia le cunoaște pe respectivele femei.

• Ți-am lipsit, când nu m-ai mai vrut aici, îi spunea Ana după o vreme. Ai avut nevoie de mine și am fost acolo. Pe urmă ai uitat iar. Știu că ești omul care nu regreți nimic. Dar știu și că nu vei găsi pe nimeni care să-ți fie atât de devotată.

El sorbea din pahar, pierzându-se în ochii ei.

• Cum să te iau de nevastă când ai secrete față de mine? s-a trezit spunând.
• Ce secrete?
• Nu scrii o carte?
• Ba da. De unde știi? Nimeni nu știe.

În cele din urmă i-a mărturist secretul ei. Lucra de opt ani la o carte. O tot rescria, o distrugea, o lua de capăt. Nu știe ce vrea cu cartea aia, de ce n-o mai termină. A avut un contract cu o editură, a depășit termenul și chiar prelungirea termenului, l-au reziliat. S-ar putea să fie pe drumul bun și s-o încheie curând.

• Nu mai spune! Grozav! Despre ce?
• Despre tine. Cred că s-au adunat vreo mie de pagini.
• Și cine știe de carte?
• Nimeni. Nici măcar Rosamunda n-a văzut-o. Știe doar că tu ești centrul, de asta te-a și avertizat, dar habar n-are dacă ești tu ca scriitor sau tu ca om… Probabil de la ea știi sau de la căposul ăla de editor…

Emil Sorescu era măgulit. Să scrie cineva o carte despre el, de o mie de pagini, și să lucreze la ea opt ani! Dar imediat se și sperie. Ce anume scrie? De ce să-l aleagă pe el subiect? Prin ce s-ar califica să ajungă personaj de roman? Sau de studiu? Sau de exegeză? Dar crede că Ana știe atâtea despre el încât, dacă le așterne pe toate pe hîrtie, îl poate distruge.

• Dă-mi să citesc!
• Niciodată!
• Atunci de ce scrii?
• Pentru mine.
• Și o să citesc vreodată?
• După ce se publică…

De câte ori a încercat Emil Sorescu să redeschidă subiectul, a fost refuzat cu un sărut.

La fel i se întâmplase și cu o zi înainte.

Numai că, fără să-și dea seama vreunul, discuția degenerase. Gluma s-a transformat în acuză, fiecare se ținea tare, dreptatea îi aparținea pe rând fiecăruia, numai celălalt e neînțelegător. S-au trezit aducându-și reproșuri, insultându-se, amenințându-se.

• Ce te-a apucat?
• Ce te-a apucat pe tine?

S-au privit îndelung.

• Mă duc să deschid o sticlă, a spus după o vreme Emil Sorescu.
• Nu beau cu tine, a replicat Ana Știrbu.
• Poate că vreau să beau singur.
• Ești liber să faci ce vrei. Întotdeauna ai făcut ce-ai vrut.
• Tu ai făcut altfel?
• Ți-am fost supusă.
• Să nu-mi spui că nu ți-a plăcut.
• Nu spun. Dar m-am săturat. Vreau altceva.
• Ai întâlnit pe altul?
• Nu fi ridicol. Nici vulgar. Nici de mahala.
• Ți-a plăcut să fiu astfel.
• Și nu-mi mai place.

Cât a căutat Emil Sorescu în cămară o sticlă, Ana Știrbu și-a îmbrăcat mantoul. A mers după el în bucătărie.

• Plec, i-a spus.
• Chiar nu vrei să rămâi?
• Plec. Sunt convinsă că e mai bine.

Înainte să-i răspundă a sunat telefonul.

Emil Sorescu s-a angajat într-o discuție care părea să dureze. Vorbea foarte tare, întotdeauna vorbea foarte tare la telefon, de parcă ar fi fost surd. Părea nemulțumit, chiar enervat. A spus că are pe cineva în vizită.

Da, ea e, Ana.

Nu, n-o să plece curând, abia a venit.

Nu văd de ce insiști.

Ne putem vedea altădată.

Ce carte? Mă bucur că ți-a plăcut.

Nu, nu m-am apucat să scriu, îmi fac doar notițe.

Dacă o să fie nevoie, te întreb.

Știu că știi mai multe decât oricine.

Firește, sunt băiat mare.

Ce treabă ai tu cu asta?

Doar nu crezi toate zvonurile.

Dacă chiar trebuie, poți trece.

Deschid sticla până atunci, te aștept.

Ana Știrbu i-a făcut semn de rămas bun. I-a răspuns cu alte semne care puteau însemna orice. L-a lăsat vorbind la telefon. Era vizibil furios că ea pleacă. Sau poate furios de vizita anunțată.

Stând în pat și gândindu-se la ce puteau însemna acele semne, Ana Știrbu simțea că disperă. N-o să-l mai vadă niciodată. Și era la un pas să-l convingă să se însoare cu ea…

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească